Miercuri [I Tim. 1, 18-20; 2, 8-15; Lc. 15,1-10]

Pilda oii rătăcite şi pilda drahmei pierdute. Cât de mare este milostivirea Domnului faţă de noi, păcătoşii! îi lasă pe toţi drepţii şi se îndreaptă către cei neîndreptaţi, ca să îi îndrepteze; îi caută, iar atunci când îi află Se bucură şi cheamă tot cerul să se bucure împreună cu El. Dar de ce ne caută? Nu ştie unde am ajuns lepădându-ne de El? Ştie şi vede tot; dacă s-ar putea să-i ia pe păcătoşi şi să-i facă drepţi, ar face-o neîntârziat, dar mai înainte este nevoie să-i aducă la pocăinţă, ca întoarcerea lor la Domnul să fie liberă; iar acest lucru nu poate fi înfăptuit printr-o poruncă din afară. Căutarea păcătosului de către Dumnezeu înseamnă aducerea lui la pocăinţă. Dumnezeu rânduieşte totul în jurul lui în aşa fel ca păcătosul să-şi vină în fire şi, văzând hăul spre care se îndreaptă, să se întoarcă. Acesta este rostul tuturor împrejurărilor şi întâmplărilor vieţii, al tuturor întâlnirilor cu minutele de tristeţe şi de bucurie, chiar al cuvintelor şi privirilor. Lucrarea lăuntrică a lui Dumnezeu – prin conştiinţă şi prin celelalte simţuri drepte ale inimii – nu încetează niciodată. Câte nu face Dumnezeu pentru întoarcerea păcătoşilor pe calea virtuţii, iar ei rămân în păcatele lor!… Vrăjmaşul îi întunecă si li se pare că nu-i nimic, iar dacă îi cuprinde îngrijorarea, spun: „Mâine mă las” şi rămân în starea dinainte. Aşa trece zi după zi, nepăsarea faţă de mântuire creşte mereu, încă puţin şi ea ajunge la treapta de împietrire în păcat. Va mai veni atunci întoarcerea la Dumnezeu – cine ştie?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011, p. 276-277).