Lc. 18, 31-34

Domnul le-a spus ucenicilor Săi că urma să pătimească, dar ei n-au priceput nimic din cele auzite: „Cuvântul acesta era ascuns pentru ei”. Mai apoi, însă, „au socotit să nu ştie decât pe Iisus Hristos Cel Răstignit”. Când nu venise încă vremea, n-au priceput nimic din această taină; dar când a venit vremea, au priceput, au predanisit și au lămurit acest lucru tuturor. Aşa se întâmplă cu toţi, și nu numai în privinţa acestei taine, ci şi a oricărei alta. Ceea ce e de neînţeles la început se lămureşte cu timpul, de parcă ar pătrunde o rază de lumină în conştiinţă şi ar lumina ceea ce e întunecat. Dar cine face acest lucru? Domnul însuşi, harul Duhului, care trăieşte în cei credincioşi, îngerul păzitor, însă nicidecum omul însuşi. El primeşte doar, nimic altceva. Oricum, unele lucruri rămân de nepătruns întreaga viaţă şi nu numai pentru unul sau altul, ci pentru întreaga omenire. Omul este înconjurat de lucruri neînţelese: unele i se lămuresc de-a lungul vieţii, altele rămân nelămurite toată viaţa – se vor lămuri dincolo -, iar asta chiar pentru minţile de Dumnezeu luminate. Dar de ce nu ni se descoperă acum? Pentru că unele lucruri întrec puterea noastră de înţelegere, deci nici nu merită să mai vorbim de ele, altele nu ni se descoperă pentru că ne-ar aduce vătămare să le aflăm înainte de vreme, în viaţa de dincolo, multe se vor lămuri, dar vor apărea noi lucruri şi noi taine. Mintea zidită nu va duce niciodată lipsă de taine nepătrunse. Ea se răzvrăteşte împotriva acestor legături: legăturile tainei însă nu se vor rupe. Aşadar, smereşte-te, minte trufaşă, sub mâna cea tare a lui Dumnezeu; smereşte-te şi crezi!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)