Ap. II Timotei 3, 1-9; Ev. Luca 20, 46-47; 21, 1-4
Cine sunt cei care „au înfăţişarea adevăratei credinţe, însă tăgăduiesc puterea ei”? Şi cine sunt ceilalţi, care „pururea învaţă şi niciodată nu pot să ajungă la cunoaşterea adevărului”? Primii sunt cei care ţin toate rânduielile din afară prin care se arată viaţa cucernică, dar nu au atâta voinţă încât şi stările lăuntrice să şi le orânduiască aşa cum o cere adevărata cucernicie. Merg la biserică cu bucurie şi stau acolo cu bucurie, dar nu se silesc să stea şi cu mintea neabătută înaintea lui Dumnezeu, ci căzând înaintea Lui cu evlavie şi rugându-se puţintel, scapă frâiele minţii, iar aceasta zboară, înconjurând întreaga lume. Reiese că în vreme ce la arătare ei sunt în biserică, după starea lor lăuntrică nu se află acolo: le-a rămas doar chipul cucerniciei, iar puterea ei n-o au. La fel cu ei şi în toate celelalte privinţe. Ceilalţi sunt cei care, intrând pe tărâmul credinţei, nu fac altceva decât să-şi pună întrebări: ce e asta, ce e cealaltă, de ce aşa, de ce pe dincolo – oameni care suferă de curiozitate deşartă. După adevăr nu aleargă, numai să iscodească întruna; şi găsind răspuns la o întrebare, nu adastă mult timp asupra lui, ci simt degrabă nevoia de a căuta un alt răspuns. Şi uite-aşa se învârt ziua şi noaptea, iscodind şi iar iscodind, fără a fi vreodată pe deplin mulţumiţi cu cele aflate. Alţii aleargă după desfătări, iar ei umblă să-şi satisfacă curiozitatea.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)
Fățărnicia
Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, epistola 22, II, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 12, p. 156
„Nu trebuie să umbli după onoruri ori s-aștepți să ți se dea întâietate (Marcu 9, 35). Fiecare trebuie să cinstească pe altul mai mult decât pe sine însuși” (Filipeni 2, 3).
Sfântul Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, partea II, cap. XIII, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 30, p. 185
„… psalmistul spune că cel mai greu păcat este prefăcătoria, îmbrăcată în haina nepăsării și a iubirii de sine, dar care ascunde viclenia sub un pretext cinstit. De aceea pe cei vrednici dintre acești locuitori, dreptul Judecător îi alungă ca pe niște străini. Să vină, dar, moartea peste ei și să se pogoare la iad de vii (Psalmi 54, 16), ne spune psalmistul.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XIX, I, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, p. 245
„… Luați aminte, să nu faceți milostenia voastră înaintea oamenilor! Că milostenia de care a vorbit mai înainte era milostenia lui Dumnezeu. După ce a spus: Să n-o faceți înaintea oamenilor, (Domnul) a adăugat: Spre a fi văzuți de ei. S-ar părea că spune a doua oară ce spusese mai înainte. Dar dacă te uiți cu luare aminte, nu spune același lucru, ci altceva întâia oară, și altceva a doua oară. Și aceste cuvinte cuprind multă siguranță și o nespusă purtare de grijă și cruțare. Că poți face milostenie și înaintea oamenilor și să n-o faci spre a fi văzut de ei; și poți să n-o faci înaintea oamenilor și totuși s-o faci spre a fi văzut de ei. Pentru că nu-i pedepsită sau încununată simpla faptă, ci gândul e încununat. Dacă Hristos n-ar fi făcut această precizare, atunci mulți s-ar fi trândăvit de a mai face milostenie, pentru că negreșit nu-i cu putință ca, în orice împrejurare, milostenia să fie tăinuită. De aceea Domnul te dezleagă de această nevoie, nu în săvârșirea milosteniei, ci în gândul cu care o faci; și, după gând, hotărăște paguba sau răsplata. Și ca să nu spui: Ce pot face, dacă mă vede altul?, Domnul îți spune: Nu cer asta, ci gândul tău și felul în care faci milostenia! Dumnezeu vrea să-ți formeze sufletul și să te scape de boală.”