Lc. 19, 45-48

„Casa Mea este casă de rugăciune.” Cu adevărat, numai să intri în biserică şi mintea te va îndemna la rugăciune. Totul aici e rânduit şi se săvârşeşte în aşa fel ca să ne dea imbold şi ajutor la rugăciune. Drept aceea, de vrei să aprinzi în inima ta focul rugăciunii, mergi mai des în biserica lui Dumnezeu. Acasă e greu să te rogi ca la biserică. Sunt unii care se roagă fierbinte şi acasă, dar cu cât mai fierbinte este rugăciunea din biserică? Stând însă în biserică, să nu stai doar cu trupul, ci mai vârtos cu duhul. Stai acolo unde este mai linişte şi, având în minte pe Dumnezeu, varsă înaintea Lui sufletul tău. Izgoneşte visările, nu te lăsa prins de grijii lumeşti si ia aminte la un singur lucru: lucrarea rugăciunii, înalţă-ţi sufletul greoi şi despovărează-l prin contemplarea lucrurilor dumnezeieşti. Dacă ai vreun lucru pe suflet, curăţă-l prin pocăinţă şi prin făgăduinţa îndreptării. Dacă conştiinţa ta nu este mulţumită cu atât, adaugă faptele lepădării de sine şi ale dragostei. Stând în biserică, pregăteşte-te şi pentru toată vremea pe care o vei petrece în afara bisericii, ca să nu se despartă gândul tău de Domnul, ci pururea să-L ai înaintea ta, ca să nu se abată paşii tăi de la calea cea dreaptă pe cea nedreaptă. De vei face aceasta, atunci când vei veni la biserică îţi va fi mai uşor să stai în ea după cuviinţă; iar petrecerea cuviincioasă din biserică îţi va înlesni aducerea aminte de Dumnezeu, atunci când te vei afla în afara bisericii… Astfel, petrecerea ta în Domnul va deveni din ce în ce mai înaltă; şi mai mult de atât, ce îţi mai poţi dori?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011).

 Lc. 10, 19-21

„Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului si al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi si de cei pricepuţi si le-ai descoperit pruncilor; aşa, Părinte, căci aşa a fost înaintea Ta bunăvoinţa Ta.” Iată cum au fost judecate înţelepciunea si priceperea omenească; si această judecată se împlineşte în chip vădit. Avem acum Descoperirea (Revelaţia) dumnezeiască înaintea ochilor, în dumnezeiestile Scripturi, iar „deştepţii” o citesc dar nu o înţeleg. Lucrul e vrednic de minunare: totul este scris simplu, dar ei înţeleg totul altminteri de cum este scris, parcă ar fi orbit. Pruncii văd şi pricep; iar pentru aceştia Descoperirea este acoperită. Aşa I-a plăcut Părintelui Ceresc să rânduiască; aşadar, nu e nimic de zis. Dacă nu ni s-ar fi descoperit cele care ne sunt neapărat trebuincioase, „deştepţii” tot ar mai fi avut cu ce să se îndreptăţească; însă aceste lucruri ni s-au descoperit: vino şi ia. De aceea ţi s-a descoperit, ca să iei; nu trebuie decât să te faci prunc. „Cum, eu?… Pentru nimic în lume!” Bine, cum vrei; rămâi înţelept şi priceput în ochii tăi, fără a înţelege totuşi si fără a băga la cap nimic din cele trebuincioase, rătăcind printre nălucirile si iluziile zămislite de filozofarea ta îngâmfată, care te ţin într-o astfel de orbire, încât socoti că vezi, deşi eşti „orbete” -adică vezi lucrurile ca printr-o ceaţă groasă; asta însă nu te face să afli calea adevărată şi nu te duce la ţel, ci numai te robeşte cercului vicios al înşelării de sine. Izbăveste-ne, Doamne, de această cumplită stare!…

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, Bucureşti, 1999, p. 225

 Lc. 19, 12-28

Pilda celor zece mine înfăţişează întreaga istorie a omenirii până la cea de-a doua venire a lui Hristos. În ea, Domnul spune despre Sine că merge la Tatăl Ceresc prin pătimiri, moarte şi înviere, ca să primească domnia asupra omenirii, care este moştenirea Sa. Cei rămaşi pe pământ se împart în două tabere: robii care I-au slujit Domnului prin ascultarea faţă de credinţă şi cei care nu vor să-L aibă drept împărat şi să-I slujească, din pricina necredinţei lor. Celor ce se apropie de Domnul prin credinţă, fiind gata să-I slujească, li se dau darurile Sfântului Duh în Sfintele Taine: aceasta este mina, şi fiecare credincios o primeşte pentru a sluji în rândul celorlalţi credincioşi. Atunci când toţi oamenii care trebuie să se supună Domnului i se vor supune, El va veni din nou, de data asta ca Împărat. Primul lucru pe care îl va face va fi să-i judece pe robii Săi – care ce a agonisit cu harul dat; iar apoi va urma judecata şi asupra celor care n-au vrut să-L recunoască drept Împărat – adică fie că n-au crezut, fie că au căzut din credinţă. Întipăreşte-ţi în minte aceste adevăruri şi nu îţi alunga luarea aminte de la ele, fiindcă atunci se vor lua hotărâri care nu vor mai putea fi schimbate. Fugi de necredinţă; dar nici credinţa ta să nu rămână deşartă, ci adu şi roadele ei. Dacă te vei afla credincios în puţine, peste multe te va pune Domnul.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 (Evr. 3, 12-16; Mc. 1, 35-44)

„A ieşit Iisus şi S-a dus într-un loc pustiu şi se ruga acolo” (Mc. l, 35). Domnul se roagă aici ca om sau, mai bine zis, ca Cel ce S-a înomenit cu fire omenească. Rugăciunea Lui mijloceşte pentru noi şi este, totodată, pilduitoare pentru omenitatea Lui, care se cuvenea să intre pe o anumită cale în stăpânirea Dumnezeiescului, în acest din urmă înţeles, ea este pentru noi o pildă. Apostolul Pavel ne învaţă că Duhul se roagă în cei ce L-au primit și, fireşte, nu Se roagă singur, ci dând imbold năzuinţei duhului omenesc de a se ruga lui Dumnezeu: si iată că avem aici rugăciunea mişcată de Duhul Sfânt. Aceasta însă este treapta de sus a rugăciunii. Calea către această treaptă este, pentru cei ce caută curăţirea şi sfinţirea, nevoinţa întru rugăciune, însingurarea, noaptea sunt cele mai prielnice împrejurări pentru această nevoinţa; iar nevoinţa în sine stă în multe îngenun-chieri însoţite de suspinări ale inimii. Ostenește-te iar şi iar, izgonind orişice lenevie. Domnul se va milostivi de tine si îţi va da duhul rugăciunii, care va începe să lucreze în tine ca răsuflarea în trup. Pune început! Iată acum vremea bineprimită.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

„Vă voi mântui pe voi şi veţi fi întru binecuvântare”, făgăduieşte Domnul prin proorocul Zaharia (Zaharia 8, 7-23). Cu ce condiţie, însă? Cu condiţia ca fiecare să spună adevărul aproapelui său, ca oamenii să împartă ce au de împărţit după dreptate, să nu poarte ranchiună în inima lor împotriva aproapelui, să nu iubească jurămintele mincinoase, ci
să iubească pacea şi adevărul. Dacă aceste condiţii vor fi îndeplinite, atunci, zice Domnul, „vor fi poporul Meu şi le voi fi lor Dumnezeu, întru adevăr şi dreptate” şi se va răspândi printre ei binecuvântarea. Atunci vor auzi toţi ceilalţi şi vor grăi: haide la ei să ne rugăm feţei Domnului, fiindcă am auzit că Domnul este cu ei. „Şi vor veni popoare multe şi neamuri puternice, ca să caute pe Domnul Savaot.” Astfel a atras oameni şi popoare către Domnul înalta curăţie sufletească a primilor creştini şi cei ce trăiesc în duhul lui Hristos sunt totdeauna, fără cuvinte, cei mai buni propovăduitori ai lui Hristos şi cei mai convingători apostoli ai creştinismului.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Ap. Iuda 1, 11-25; Ev. Luca 23, 1-34, 44-56

Sfântul Apostol Iuda vesteşte că va fi vai de cei care se poartă printre oameni în chip smintitor, se îngraşă benchetuind fără frică de Dumnezeu, clocotesc de spurcăciuni, umblă după poftele lor, rostesc cuvinte pline de trufie şi se rup din unirea credinţei. Vai! Căci iată, vine Domnul, însoţit de zecile de mii de îngeri ai Săi, ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii pentru toate faptele nelegiuirii lor, întru care au făcut fărădelege.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

„Şi acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere şi cu tânguire; şi să sfâşiaţi inimile voastre, iar nu hainele voastre; şi să vă întoarceţi la Domnul Dumnezeul vostru, că milostiv şi îndurat este. Trâmbiţaţi cu trâmbiţă, sfinţiţi post, vestiţi adunare sărbătorească… să iasă mirele din aşternutul său şi mireasa din cămara sa… să plângă preoţii, slujitorii Domnului şi să spună: Cruţă, Doamne, poporul Tău” (Ioil 2, 12-17).

Cine va asculta acum glasul acesta care răsună în biserică? Dacă ar răsuna prin pieţe glas de tunet din cer: „Cruţaţi-vă, oamenilor, pe voi înşivă, ca să vă cruţe şi Domnul”, poate că atunci ar auzi careva şi s-ar trezi din beţia de dezmierdări, de pofte şi de vin. Preoţii nu contenesc strigând: „Cruţă, Doamne”! însă de la Domnul se va auzi acest răspuns înfricoşat: „Nu vor avea cruţare, pentru că nimeni nu caută cruţare”. Toţi stau cu spatele la Domnul, s-au întors de la El şi L-au uitat.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Ap. III Ioan 1, 1-15

Ev. Luca 19, 29-40; 22, 7-39

Ce înseamnă „a umbla întru adevăr”? înseamnă că, după ce ai prmit adevărul în inimă, să-ţi păstrezi gândurile şi simţirile aşa cum o cere adevărul. De pildă, faptul că Dumnezeu pretutindenea este şi vede toate este un adevăr: cel care va primi acest adevăr în inimă şi se va purta, atât la vedere cât şi lăuntric, ca şi cum dinaintea lui ar fi Dumnezeu însuşi şi ar vedea totul înăuntrul lui, acela va şi umbla întru acest adevăr. Faptul că Dumnezeu toate le ţine şi fără ajutorul Lui nu putem reuşi nimic este un adevăr: cel ce îl va primi cu inima şi va începe ca, orişice ar face, să se roage lui Dumnezeu pentru ajutor şi să primească tot ce i s-ar întâmpla ca venind din mâna Domnului, acela va umbla întru acest adevăr. Faptul că moartea ne poate răpi în orişicare ceas, iar după moarte urmează neîntârziat şi judecata este un adevăr: cel care va primi aceste adevăr cu inima şi va trăi ca şi cum ar trebui chiar în minutul de faţă să moară şi să se înfăţişeze înaintea judecăţii lui Dumnezeu, acela va umbla întru acest adevăr. La fel stau lucrurile cu privire la oricare alt adevăr.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Ap. I Ioan 3, 21-24; 4, 1-11; Ev. Marcu 14, 43-72; 15, 1

Ai nevoie de ajutor? Cere. Am cerut, zici, şi nu mi s-a dat. Dar cum de altora li se dă? Domnul nu e părtinitor, ca unuia să-i dea, iar altuia nu, fără vreo pricină. Darnic fiind, gata este să dăruiască tuturor. Dacă nu dă cuiva, pricina nu stă în El, ci în cel care cere ajutor. Printre aceste pricini pot fi şi unele pe care noi nici măcar nu le bănuim; dar sunt şi pricini ştiute, învederate orișicui. Pe una dintre ele – şi oare nu cea mai de seamă? – o arată Sfântul Ioan a fi lipsa de îndrăznire, iar lipsa de îndrăznire vine din mustrarea inimii sau a conştiinţei. „Iubiţilor”, spune, „dacă inima noastră nu ne osândeşte, avem îndrăznire către Dumnezeu şi orice cerem, primim de la El, pentru că păzim poruncile Lui şi cele plăcute înaintea Lui facem”. Nu cred că mai este ceva de adăugat la aceste cuvinte. Ele se lămuresc de la sine. Care stăpân va ajuta slugii necredincioase, risipitoare şi desfrânate? Iar Domnul ne va ferici, oare, dacă nu vrem să fim pe placul Lui şi să facem poruncile Lui şi poate că nici de rugăciune nu ne-am apucat Decât mânaţi de nevoie?!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Ev. Marcu 14, 10-42

Cu câtă însufleţire credea Sfântul Petru că nu se va lepăda de Domnul, iar când a fost să treacă la fapte, s-a lepădat de El, şi încă de trei ori. Iată, ce mare este neputinţa noastră! Nu nădăjdui în tine însuţi; şi, păşind în mijlocul vrăjmaşilor, pune-ţi în Domnul toată nădejdea de a birui. O astfel de cădere a fost îngăduită să se întâmple unui asemenea ales tocmai pentru ca după aceasta nimeni să nu mai cuteze a socoti că poate cu puterile sale să facă vreun lucru bun ori să biruiască vreun vrăjmaş, însă nădejde la Domnul trebuie să ai, dar nici cu mâinile încrucişate să nu stai. Ajutorul de la Domnul vine ca răspuns la strădaniile noastre şi unindu-se cu ele le face puternice. Dacă aceste strădanii nu există, ajutorul lui Dumnezeu nu are pe ce se pogorî, şi nici nu se pogoară. Dar iarăşi, de e în tine nădăjduire în sine şi, prin urmare, lipsa simţământului că ai nevoie de ajutor şi a căutării acestui ajutor, ajutorul lui Dumnezeu nu se pogoară. Cum să se pogoare acolo unde este socotit de prisos?! Şi atunci când lucrurile stau astfel, omul nici nu are cu ce să-l primească: fiindcă el se primeşte cu inima, iar inima se deschide pentru primirea acestui ajutor prin simţământul că are nevoie de el. Aşadar, este nevoie şi de nădejde în Domnul, şi de strădanie. Dumnezeule, ajută! Dar nici tu, omule, să nu zaci!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 Somnul

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a V-a la Mucenița Iulita, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1986), vol. 17, p. 389

„Să nu-ți fie, însă, întreaga noapte sortită somnului și nici să accepți să-ți faci nefolositoare jumătate din viață, lăsându-te în voia somnului, ci împarte-ți timpul nopții între somn și rugăciune.”