Lc. 10, 19-21

„Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului si al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi si de cei pricepuţi si le-ai descoperit pruncilor; aşa, Părinte, căci aşa a fost înaintea Ta bunăvoinţa Ta.” Iată cum au fost judecate înţelepciunea si priceperea omenească; si această judecată se împlineşte în chip vădit. Avem acum Descoperirea (Revelaţia) dumnezeiască înaintea ochilor, în dumnezeiestile Scripturi, iar „deştepţii” o citesc dar nu o înţeleg. Lucrul e vrednic de minunare: totul este scris simplu, dar ei înţeleg totul altminteri de cum este scris, parcă ar fi orbit. Pruncii văd şi pricep; iar pentru aceştia Descoperirea este acoperită. Aşa I-a plăcut Părintelui Ceresc să rânduiască; aşadar, nu e nimic de zis. Dacă nu ni s-ar fi descoperit cele care ne sunt neapărat trebuincioase, „deştepţii” tot ar mai fi avut cu ce să se îndreptăţească; însă aceste lucruri ni s-au descoperit: vino şi ia. De aceea ţi s-a descoperit, ca să iei; nu trebuie decât să te faci prunc. „Cum, eu?… Pentru nimic în lume!” Bine, cum vrei; rămâi înţelept şi priceput în ochii tăi, fără a înţelege totuşi si fără a băga la cap nimic din cele trebuincioase, rătăcind printre nălucirile si iluziile zămislite de filozofarea ta îngâmfată, care te ţin într-o astfel de orbire, încât socoti că vezi, deşi eşti „orbete” -adică vezi lucrurile ca printr-o ceaţă groasă; asta însă nu te face să afli calea adevărată şi nu te duce la ţel, ci numai te robeşte cercului vicios al înşelării de sine. Izbăveste-ne, Doamne, de această cumplită stare!…

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, Bucureşti, 1999, p. 225