Duminica a doua după Cincizecime

[Rom. 2, 10-16; Mt. 4, 18-23] 

Domnul i-a chemat pe Petru şi pe Andrei, iar aceştia, lăsând totul, au mers după El. I-a chemat pe lacov şi pe Ioan şi aceştia, de asemenea, au lăsat de îndată totul şi au mers după Domnul. Dar de ce L-au urmat cu atâta grabă şi bucurie? Pentru că au văzut ceea ce este mai bun. Aceasta este deja o lege a sufletului nostru: că îndată ce cunoaşte şi gustă ceea ce este mai bun, se întoarce de către ceea ce este mai rău şi se leapădă de acesta. Cu Apostolii s-a săvârşit ceea ce Domnul avea să zugrăvească mai apoi în pilda comorii ascunse în ţarină şi în cea despre mărgăritarul cel de mult preţ. Această comoară si acest mărgăritar sunt credinţa în Domnul şi împărtăşirea cu El prin puterea credinţei, iar noi le căpătăm încă de la botez. Pentru ce, dar, preţuim atât de puţin această comoară încât o dăm pe nimicuri? Pentru că nu suntem învăţaţi prin educaţie să deprindem gustul ei, iar ea devine străină inimii noastre. Inima noastră nu are cunoştinţa acestui lucru care este mai bun decât orice altceva. Ea ştie doar ce e mai rău şi mai puţin rău între cele rele şi pe această cunoştinţă îşi întemeiază vederile. Aceasta este şi pricina pentru care pe alţii îi cheamă Domnul şi vin, iar noi, deşi chemaţi, fugim de El.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 Duminica Tuturor Sfinţilor

(Evr. 11, 33-40; 12, 1-2; Mt. 10, 32-35, 37-38; 19, 27-30)

Sfânta Biserică săvârşeşte pomenirea sfinţilor în toate zilele anului; dar întrucât sunt şi bineplăcuţi ai lui Dumnezeu care s-au nevoit neştiuţi de nimeni, nedescoperiţi Bisericii, aceasta, cu ţelul de a nu-i lăsa lipsiţi de cinstire, a rânduit o zi în care proslăveşte pe toţi cei ce din veac au bineplăcut lui Dumnezeu, ca să nu rămână nici unul neproslăvit de ea. Biserica a legiuit ca această proslăvire să se facă îndată după Pogorârea Sfântului Duh fiindcă toţi sfinţii s-au sfinţit şi se sfinţesc prin harul Sfântului Duh. Harul Sfântului Duh aduce pocăinţa şi iertarea păcatelor, tot el călăuzeşte în lupta cu patimile şi poftele, încununând această nevoinţă prin curăţie şi nepătimire. În acest chip apare o făptură nouă, potrivită pentru cerul nou şi pământul nou. Aşadar, să urmăm şi noi cu râvnă sfinţilor lui Dumnezeu! Cum se poate face asta, ne învaţă Evanghelia de azi: ea cere să mărturisim fără teamă credinţa în Domnul, să îl iubim mai presus de orice, să ridicăm crucea lepădării de sine şi a lepădării din inimă de toate. Aşadar, să punem început potrivit celor arătate!

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 Lc. 19, 37-44

Poporul strigă: „Osana!”, iar Domnul plânge. Oare nu se întâmplă un lucru asemănător şi la praznicele noastre bisericeşti? Intrarea Domnului în Ierusalim părea o sărbătoare; Domnul însă privea înlăuntrul cel nevăzut al sufletelor şi vedea acolo o privelişte vrednică de plâns. Şi praznicele noastre sunt sărbătoreşti ca privelişte, dar starea sufletească a tuturor e oare pe potrivă? Unii nu înţeleg deloc puterea şi însemnătatea praznicelor; alţii au o idee foarte ceţoasă, însă nu văd nimic limpede; abia, abia găseşti pe cineva care să vadă şi să simtă în chip vrednic de praznic. La praznicele noastre curg multe danii, dar cât se foloseşte din ele în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui? Puţin sau aproape deloc; aproape tot se duce pe pântece şi pe deşertăciuni. Toate aceste lucruri nu pot rămâne ascunse de ochii Domnului şi nu e de mirare dacă El, omeneşte vorbind, plânge atunci când noi rostim cu glas mare ecfonisele sărbătoreşti. Iată în ce stare sunt cei răscumpăraţi, îndreptaţi, înfiaţi!… Şi-au dat făgăduinţa, au primit îndatorirea de a umbla cu duhul şi a nu săvârşi faptele trupului, iar ei ce fac? Fiii împărăţiei sunt mai prejos decât cei din urmă robi!…

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011).

Ap. II Ioan 1, 1-13

Ev. Marcu 15, 20, 22, 25, 33-41

Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu scrie: „mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup.” Aşa era pe vremea lui; iar acum au ieşit în lume amăgitori care mărturisesc că Hristos a venit În trup, dar nu sunt mai puţin „amăgitori şi antihrişti”. Acest lucru a început să se  vădească mai limpede începând cu vremea lui Arie şi continuă să se întâmple până acum. Cei vechi se poticneau mai mult în dogma despre persoana lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru; iar începând cu timpurile lui, Luther au început să se poticnească în învăţătura privind mântuirea în El. Şi câţi dintre aceştia nu s-au perindat? Şi la noi au apărut astfel de „amăgitori şi antihrişti”, care spun: „Crede şi e de-ajuns; nu e nevoie de nimic mai mult: nici de Biserică, nici de Taine, nici de cler”. Şi aceştia încep, pentru a-i amăgi pe oameni, cu Iisus Hristos şi mântuirea în El, dar întrucât nu vorbesc după dreptate despre aceste lucruri, sunt antihrişti şi sunt supuşi blestemului. Păziţi-vă de ei! „Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, nu are pe Dumnezeu.” Nici ei nu-L au, fiindcă nu au învăţătura lui Hristos. învăţătura aceasta este în Biserică, iar ei s-au rupt de Biserică. Numai cei care urmează Bisericii au învăţătura lui Hristos şi rămân în ea. Ca atare, au şi pe Hristos, Fiul lui  Dumnezeu şi pe Dumnezeu-Tatăl, iar ceilalţi nu-I au măcar că spun că-I au. Nu primiţi pe unii ca aceştia si nu le daţi bineţe (v. 10)!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Ap. I Ioan 4, 20-21; 5, 1-21

Ev. Marcu 15, 1-15

„Aceasta este biruinţa care a biruit lumea, credinţa noastră”, credinţa creştină. Ce înseamnă a birui lumea? Nicidecum a-i căsăpi pe toţi cei ce iubesc această lume şi a nimici tot ceea ce ţine de iubirea de această lume, ci, trăind printre cei ce iubesc această lume şi având de-a face cu obiceiurile lor, să trăieşti şi să fiinţezi în chip străin de toţi şi de toate, îndată ce te-ai lepădat de lume şi de toate cele lumeşti, prin asta ai biruit lumea. Dar cine te învaţă să te lepezi de lume şi cine îţi dă putere să faci asta? Credinţa noastră. Ea îţi arată cât de vătămătoare sunt amăgirile acestei lumi şi face să se nască în tine dorinţa de a le slobozi din lanţurile lor. Pe urmă, când omul se hotărăşte să rupă aceste legături, se pocăieşte şi se apropie de tainele înnoirii – de Botez sau de Pocăinţă -, ea îi dă să simtă în chip tainic dulceaţa vieţii nelumeşti, dulceaţă cu care nu se pot măsura toate desfătările lumii. Ca atare, în inimă se sălăşluieşte desprinderea de toate cele lumeşti, care este tocmai biruinţa asupra lumii; dar prin aceeaşi lucrare tainică în urma căreia se naşte desprinderea de lume este dăruită omului şi puterea de a petrece neclintit în această desprindere şi înstrăinare de lume; iar aceasta este biruinţa cea hotărâtoare şi statornică.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

13

Miercuri [Filip. 1, 12-19; Lc. 5, 33-39]

„Fiilor nunţii nu li se cade să postească atâta vreme cât Mirele este cu ei”, a grăit Domnul şi prin aceasta a legiuit că şi în nevoinţe orice lucru îşi are locul şi vremea lui. în lumea simţită, Domnul „a rânduit totul cu măsură, cu greutate şi cu număr”; El vrea ca şi în cele duhovniceşti să fie totul cu cuviinţă şi rânduială. Cuviinţa lăuntrică este alcătuită din îmbinarea fiecărei virtuţi cu toate dimpreună, sau în armonizarea virtuţilor astfel încât nici una să nu iasă în faţă fără rost, ci toate să fie în armonie, ca vocile în cor. Cuviinţa din afară rânduieşte fiecărui lucru locul şi vremea lui. Atunci când toate acestea se rânduiesc cum trebuie, se întâmplă acelaşi lucru ca atunci când îmbraci un om frumos în haine alese. Virtutea e frumoasă şi pe dinăuntru şi pe din afară, fiind vrednică de iubit; şi o face astfel gândirea creştinească sănătoasă, la bătrânii cei duhovniceşti -dreapta socotinţă dobândită din experienţă, prin cercetarea vieţilor sfinţilor, în lumina cuvântului lui Dumnezeu.

„Dar Maria şi-a ales partea cea bună” (Lc. 10, 42). Adormirea Maicii Domnului ne înfăţişează sfârşitul cel bun al acestei alegeri. Mântuitorul însuşi a venit la adormirea Ei ca să-I primească sufletul în mâinile Sale. De acelaşi lucru s-au învrednicit numeroşi sfinţi; acelaşi lucru îl întâlnesc, în felurite chipuri şi trepte, toţi cei ce au ales partea cea bună. în ceasul alegerii, acest sfârşit se întrevede numai, prin nădejde, si într-o oarecare măsură este chiar pregustat; dar apoi ostenelile, luptele şi silinţele se perindă una după alta, întunecând calea aleasă. Steaua călăuzitoare rămâne bunul sfârşit al părţii celei bune, întocmai ca focul ce luminează în depărtare pentru drumeţul pe care 1-a prins seara. Nădejdea e dătătoarea râvnei, reazemul răbdării şi statorniciei în lucrarea începută, iar tăria nădejdii este credinţa. Oamenii aleg prin credinţă, prin nădejde devin statornici în alegerea făcută, iar prin răbdare ajung la sfârşitul cel bun.

Ev. Marcu 1, 9-15

Domnul şi-a început propovăduirea astfel: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu; pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”. La sfârşitul veacurilor se va spune, de asemenea: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”, dar nu si: „Pocăiţi-vă şi credeţi”, ci: „Ieşiţi la judecată – vremea pocăinţei şi a ostenelilor îndreptării de sine a trecut, să dea acum fiecare socoteală pentru ceea ce a făcut prin trup – fie bun, fie rău”. Aşadar, cât mai e vreme, grăbiţi-vă să vă folosiţi de ea spre a vă mântui! Braţele părinteşti deschise sunt spre a primi pe toţi cei care vin cu simţământul nemincinos de străpungere a inimii pentru păcatele trecute şi cu dorinţa de a lucra de acum înainte Domnului, prin plinirea sfintelor Lui porunci. Pentru fiecare dintre noi este un sfârşit al veacului acestuia – moartea: ea este uşa spre cealaltă viaţă. Caută mai des spre ea şi încearcă să-ţi dai seama cât mai limpede: ce va fi după aceea?; şi făcând asta fără să te amăgeşti, apucă-te de lucru spre a pregăti ceea ce nu ai pregătit pentru intrarea dincolo, unde este bucuria cea nesfârşită şi spre a îndepărta tot ce poate da slugilor întunericului celui mai din afară dreptul de apune stăpânire pe tine şi de a te trage în tărâmul lor, de unde nu va mai fi ieşire!

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011

DUMINICA A UNSPREZECEA DUPÃ RUSALII

(Pilda datornicului nemilostiv) 

I Cor. 9, 2-12; Mt. 18, 23-35

Domnul a încheiat pilda celor doi datornici prin cuvintele: „Tot aşa şi Tatăl Meu Cel Ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre”. Pare că e un lucru foarte uşor: iartă şi vei fi iertat; dacă eşti iertat, eşti şi primit în milă; iar dacă eşti primit în milă, eşti părtaş la toate vistieriile milei. Asta ar trebui să însemne că mântuirea şi raiul şi fericirea veşnică sunt la îndemână. Si ce câştig mare pentru un lucru atât de mic cum este a ierta!… Da, lucru mic, dar pentru iubirea noastră de sine nimic nu e mai greu decât a ierta. Vreo supărare pricinuită fără voie, într-ascuns, pe care să n-o fi văzut nimeni, mă rog, o mai iertăm; dar de primim vreo lovitură mai dureroasă, şi încă în faţa altora, nici vorbă de iertare. Sunt împrejurări în care vrei, nu vrei, nu poţi să dai glas nemulţumirii, aşa că taci; limba tace, în timp ce inima vorbeşte şi urzeşte planuri negre. Dacă jignirea e puţin mai mare, nici vorbă nu mai poate fi de înfrânare: nici ruşinea, nici teama, nici paguba nu-1 pot opri pe om să se răzbune. Egoismul ce clocoteşte îl face pe om să se poarte ca un smintit, şi cel aflat sub înrâurirea lui începe să îndruge neghiobii, în această nenorocire cad cel mai des nu oamenii de rând; ci, cu cât este cineva mai „cultivat”, cu atât e mai simţitor la jigniri, cu atât iartă mai greu. Uneori, purtarea lor rămâne prietenoasă la arătare; dar lăuntric este o duşmănie neîmpăcată: asta în vreme ce Domnul cere să iertăm din toată inima.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011

Ap. I Corinteni l, 3-9; Ev. Matei. 19, 3-12

Domnul spune că legătura căsătoriei a fost binecuvântată dintru început de însuşi Dumnezeu, Care a pus legea ei în firea noastră; iar cu privire la cei ce vor să nu se căsătorească, a grăit: „Cine poate înţelege, să înţeleagă”. E limpede că El, cu toate că recunoştea căsătoria drept lege firească, nu o socotea atât de trebuincioasă şi de neînlăturat ca să nu fie loc şi pentru feciorie. Pe aceasta, El o îngăduie, îngrădind-o printr-o condiţie pe care o apropie de legea firii. Famenul din naştere rămâne necăsătorit prin legea firii; dar şi acela care de voia sa se pune în aceeaşi stare în care famenul din fire se află fără voia lui se face deopotrivă cu acesta în privinţa trebuinţelor fireşti. Prin urmare, şi unul, şi celălalt sunt necăsătoriţi prin fire. Pentru ce, dar, scopirea duhovnicească sau necăsătorirea de bună voie e socotită nefirească? Pentru că oamenii nu înţeleg firea. Pentru ei este firesc numai ceea ce e firesc pentru trupul lor, iar ceea ce e firesc pentru duh, precum şi ceea ce devine firesc în urma înrâuririi acestuia asupra trupului, ei nu vor să socoată drept firesc. Si bine ar fi fost dacă toţi aceşti oameni ar fi făcut parte din rândul materialiştilor: dacă stai de vorbă cu ei despre orice altceva, ai să vezi că gândesc sănătos.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)