Luni [Efes. 4, 25-32; Lc. 3, 19-22]

Irod este întruchiparea iubirii de sine întărâtate de zguduirea pe care o pricinuiesc conştiinţei mustrările dreptăţii şi se aşteaptă să scape prin silnicie de această neplăcere. Ioan înainte-mergătorul este întruchiparea dreptăţii prigonite de iubirea de sine, atunci când iubirii de sine îi stă în putere să o facă. Oricât ai îndulci dreptatea prin pogorământ şi prin cuvintele dibace pe care le poate afla gingăşia dragostei, ce nu vrea să rănească inima celuilalt, chipul dreptăţii stă înaintea ochilor conştiinţei şi acolo, înlăuntru, stârneşte furtuna mustrării. Egoismul este miop si nu vede că amărăciunea mustrării nu vine din afară, ci dinlăuntru, şi se scoală cu toate puterile împotriva celui care îl mustră din afară. Astupându-i gura, crede că poate să înăbuşe si vocea lăuntrică. Nu reuşeşte, totuşi; nu astfel trebuie lucrat. Trebuie împăcată conştiinţa; atunci, oricâţi ar fi cei care mustră dinafară, nu vor putea strica pacea lăuntrică, ci numai o vor face mai adâncă, făcându-1 pe om să adune în sine izvoarele mângâierii – credinţa în Domnul Cel Răstignit, pocăinţa si mărturisirea nefăţarnică şi hotărârea neclintită de a nu face nimic împotriva conştiinţei. Iată ce trebuie să faci, nu să-i bagi în temniţă pe toţi Ioanii, căci cuvântul dreptăţii lui Dumnezeu umblă pretutindeni pe pământ şi fiecare din purtătorii lui e pentru tine un Ioan care te dă în vileag.