Sâmbătă [II Cor. 5,1-10; Lc. 7, 2-10]
Ce chip luminos sutaşul! Cum a ajuns la atâta credinţă, încât i-a întrecut pe toţi israeliţii, care erau hrăniţi cu dumnezeiasca descoperire, cu proorociile şi cu minunile? Evanghelia nu ne arată asta, ci doar ne zugrăveşte credinţa lui şi povesteşte cum 1-a lăudat Domnul. Calea credinţei este o cale tainică, ascunsă. Cine poate să explice fie şi în ceea ce îl priveşte cum se încheagă în inimă convingerile credinţei? Cel mai bine ne lămureşte Sfântul Apostol, numind credinţa „dar al lui Dumnezeu”. Credinţa este, cu adevărat, un dar al lui Dumnezeu, însă necredincioşii sunt fără de răspuns, fiindcă ei înşişi sunt vinovaţi că nu primesc acest dar. Acolo unde nu are cine să primească darul, el nu se dă, căci asta ar însemna risipirea lui în zadar. Cum devine sufletul capabil să primească darul credinţei, e greu de spus. La sutaş vedem o mare smerenie, în pofida faptului că avea putere lumească, virtuţi si minte ageră. Oare nu smerenia atrage marea milă a lui Dumnezeu care dăruieşte credinţa? Nu e deloc de mirare. Oricum, toată lumea ştie că necredincioşii sunt totdeauna trufaşi, iar credinţa cere în primul rând ca mintea să se plece sub jugul său.