Luni [I Tes. 2, 20; 3, 8; Lc. 11, 29-33]
„Împărăteasa de la miazăzi se va ridica la judecată cu bărbaţii neamului acestuia şi îi va osândi.” Pentru ce? Pentru nepăsarea faţă de lucrarea săvârşită de Domnul înaintea ochilor lor. Acea împărăteasă, auzind despre înţelepciunea lui Solomon, a venit de departe să îl asculte; iar acei bărbaţi, având înaintea lor pe Domnul însuşi, nu iau aminte la El, deşi era vădit că El este mai mare decât Solomon, pe cât este cerul mai sus de pământ, împărăteasa de la miazăzi îi va osândi şi pe toţi cei nepăsători faţă de lucrările lui Dumnezeu, fiindcă Domnul este totdeauna si în mijlocul nostru, la fel de aproape ca atunci, în povestirile evanghelice. Citind Evanghelia, îl avem înaintea ochilor pe Domnul cu toate faptele Sale minunate, fiindcă spusa Evangheliei este la fel de neîndoielnică precum mărturia propriilor ochi. Si totuşi, rareori ia aminte cineva la Domnul, ce Se întipăreşte în acest fel în inimile noastre. Ne-am mijit ochii sau i-am îndreptat în altă parte şi ca atare nu vedem; iar nevăzând, nu ne îndeletnicim cu lucrurile Domnului. Aceasta însă nu este dezvinovăţirea, ci pricina neluării noastre aminte – neluare aminte tot atât de nelegiuită ca si faptele care iau naştere din ea. Lucrarea Domnului, adică mântuirea sufletului, trebuie să fie lucrarea noastră de căpetenie. Trebuie să luăm aminte la ceea ce vine de la Domnul chiar dacă n-are legătură cu noi; oare nu cu atât mai mult când e vorba de noi, de rânduirea lucrării noastre celei mai însemnate, a cărei însemnătate se întinde asupra întregii veşnicii? Judecaţi singuri cât de nelegiuită este neluarea aminte faţă de această lucrare!