Joi [I Tes. 2, 9-14; Lc. 11, 14-23]

„Când cel tare şi înarmat îşi păzeşte curtea, avuţiile lui sunt în pace; dar când unul mai tare vine asupra lui şi-1 înfrânge, îi ia toate armele pe care se bizuia, iar prăzile de la el le împarte.” Această pildă lămureşte felul în care Domnul strică stăpânirea demonică asupra sufletelor. Câtă vreme sufletul se află în păcat, îl stăpâneşte duhul rău, chiar dacă nu vădeşte întotdeauna acest lucru. El este mai puternic decât sunetul, drept care nici nu se teme că acesta se va răscula; îl stăpâneşte si îl tiraniseste fără să întâmpine vreo împotrivire. Atunci însă când Domnul intră în suflet, atras de credinţă si pocăinţă, strică toate legăturile sataniceşti, alungă demonul si îl lipseşte de orice putere asupra acelui suflet; si atâta vreme cât sufletul slujeşte Domnului, demonii nu pot să pună stăpânire pe el, căci este puternic prin Domnul, mai puternic decât ei. Atunci când sufletul păcătuieşte şi se abate de la Domnul, demonul năvăleşte iar şi i se face sărmanului suflet mai rău decât înainte. Aceasta este obşteasca rânduială nevăzută a întâmplărilor din lumea duhovnicească. Dacă ni s-ar deschide ochii minţii, am vedea cum duhurile rele se luptă cu sufletele în întreaga lume: biruinţa înclină ba de o parte, ba de cealaltă, după cum sufletele au părtăşie cu Dumnezeu prin credinţă, pocăinţă şi râvnă pentru fapte bune, sau se depărtează de El prin nepăsare, trândăvie şi răcire faţă de bine.