[Rom. 8,22-27; Mt. 10,23-31]

„Nu este nimic acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut.” Prin urmare, oricât ne-am ascunde acum păcatele, aceasta nu ne va aduce nici un folos. Va veni sorocul – şi oare departe e acest soroc? – când toate vor ieşi la iveală. Ce să facem, dar? Nu trebuie să ne ascundem. Ai păcătuit? Mergi şi descoperă-ţi păcatul părintelui tău duhovnicesc. Când vei primi dezlegarea, păcatul va pieri ca şi cum n-ar fi fost. Nimic nu va mai putea fi descoperit şi arătat. Iar dacă îţi vei ascunde păcatul şi nu te vei pocăi, îl vei păstra în tine, ca să aibă ce să se descopere la vremea potrivită spre osândirea ta. Toate acestea ni le-a arătat dinainte Dumnezeu, ca să ştim cum să îmblânzim dreapta şi înfricoşata Lui judecată ce stă asupra noastră, a păcătoşilor.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 [Rom. 8, 2-13; Mt. 10,16-22]

„Iar cine va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.” Dar avem ce răbda? În privinţa asta nimeni nu duce lipsă. Fiecare are un stadion mare în care poate să-şi antreneze răbdarea; înseamnă deci că fiecare are mântuirea la îndemână. Rabdă totul până în sfârşit si te vei mântui. Trebuie totuşi să rabzi întru cunoştinţă; altminteri, poţi să rabzi si să nu tragi nici un folos. Mai întâi, se cuvine să păzeşti sfânta credinţă şi să duci viaţă fără pată, după îndreptarul credinţei, iar păcatele ce s-ar întâmpla, să le cureţi numaidecât prin pocăinţă. În al doilea rând, primeşte tot ce trebuie să rabzi ca din mâna lui Dumnezeu, ţinând bine minte că fără voia lui Dumnezeu nimic nu se întâmplă. În al treilea rând, având credinţa că tot ce vine de la Domnul este trimis de El spre binele sufletelor noastre, pentru toate dă mulţumită lui Dumnezeu fără făţărnicie: dă mulţumită pentru necazuri, şi dă mulţumită pentru mângâieri. În al patrulea rând, să iubeşti necazurile, fiindcă sunt mijloace puternice de mântuire şi să te sileşti a înseta de ele ca de o doctorie amară, însă vindecătoare. În al cincilea rând, să ţii minte că atunci când a venit necazul nu îl poţi lepăda ca pe o haină strâmtă: trebuie să-l  înduri. Fie că-l înduri creştineşte sau nu, de îndurat tot trebuie să-l înduri; aşa că mai bine să înduri creştineşte. Cârtirea nu izbăveşte de necazuri, ci doar le îngreunează; iar smerita supunere faţă de rânduielile dumnezeieştii Pronii, precum şi inima bună, uşurează necazurile. În al şaselea rând, gândeşte-te ce ar fi însemnat dacă Domnul ar fi vrut să se poarte cu tine după măsura plină a dreptăţii. În al şaptelea rând, mai înainte de toate roagă-te, şi Domnul Cel Milostiv îţi va da tărie a duhului, încât atunci când alţii se vor minuna de necazurile tale, ţie îţi va părea că-i o nimica toată să le înduri.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Rom. 7, 14; 8; Mt. 10, 9-15]

Domnul le-a mai spus Apostolilor că dacă vreo cetate nu-i va primi şi nu va asculta cuvintele lor, „mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia”. Dar noi ce vom păţi pentru că nu ascultăm cuvintele dumnezeieştii descoperiri? Întristarea noastră nu va cunoaşte margini. A nu crede în adevărul lui Dumnezeu după ce am primit atâtea dovezi e totuna cu a cădea în păcatul hulei împotriva Duhului Sfânt. Si totuşi, nu ne sfiim. Pe unul îl consolează spiritele: „Ce judecată! Te mai naşti o dată şi gata”. Pe altul îl dăscălesc savanţii: „Pe cine să judece? Toţi sunt atomi: se vor dezintegra şi cu asta s-a sfârşit”. Dar va veni, prieteni, ceasul morţii; se vor dezintegra visările acestea precum fumul, şi adevărul se va înfăţişa nemilos. Ce va fi atunci?… Sărmanele noastre vremuri! Vrăjmaşul a găsit, cu viclenie, mijlocul de a pierde sufletele noastre. El ştie că teama de moarte şi de judecată este cel mai puternic mijloc de a trezi sufletul la viaţa duhovnicească; de aceea, se străduieşte din răsputeri să o risipească – şi reuşeşte. De se stinge această teamă, şi teama de Dumnezeu va pieri împreună cu ea; iar fără frica de Dumnezeu, conştiinţa amuţeşte. Şi s-a pustiit sufletul, s-a făcut ca un nor de secetă, mânat de vânturile oricăror învăţături şi de orice înviforare a patimilor.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Rom. 4,13-25; Mt. 7, 21-23]

„Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra întru împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” Numai cu rugăciunea nu te vei mântui; la rugăciune trebuie să adaugi şi plinirea voii lui Dumnezeu – toate îndatoririle pe care le ai, potrivit cu tagma ta cu rânduiala de viaţă în care eşti lăsat. Si la rugăciune trebuie să cerem în primul rând ca Dumnezeu să ne învrednicească a nu ne abate cu nimic de la sfânta Lui voie; şi invers, cel ce are râvnă să plinească în toate voia lui Dumnezeu se roagă mai cu îndrăznire înaintea Domnului, iar rugăciunea acestuia ajunge mai lesne la scaunul Lui. De asemenea, acolo unde rugăciunea nu este însoţită de vieţuirea după voia lui Dumnezeu, ea nu este adevărată rugăciune, făcută din inimă şi cu trezvie, ci rugăciune făcută doar în afară, citită, în timpul căreia nevrednicia sufletească este acoperită cu ceaţa multei vorbiri, iar gândurile rătăcesc în neorânduială. Evlavia trebuie să îmbine amândouă aceste laturi ale vieţii duhovniceşti, şi roadele se vor arăta.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)