Ap. II Corinteni 8, 7-15

Fraţilor, precum întru toate prisosiţi: în credinţă, în cuvânt, în cunoştinţă, în orice sârguinţă, în iubirea voastră către noi, aşa şi în acest dar să prisosiţi. Nu cu poruncă o spun, ci încercând şi curăţia dragostei voastre, prin sârguinţa altora. Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi. Şi sfat vă dau în aceasta: că aceasta vă este de folos vouă, care încă de anul trecut aţi început nu numai să faceţi, ci să şi voiţi. Duceţi dar acum până la capăt fapta, ca precum aţi fost gata să voiţi, tot aşa să şi îndepliniţi din ce aveţi. Căci dacă este bunăvoinţă, bine primit este darul, după cât are cineva, nu după cât nu are. Nu doar ca să fie altora uşurare, iar vouă necaz, ci ca să fie potrivire: Prisosinţa voastră să împlinească lipsa acelora, pentru ca şi prisosinţa lor să împlinească lipsa voastră, spre a fi potrivire, precum este scris: «Celui cu mult nu i-a prisosit, şi celui cu puţin nu i-a lipsit».

Ev. Marcu 3, 6-12

În vremea aceea s-au sfătuit fariseii cu irodianii împotriva lui Iisus ca să-L piardă. Dar Iisus s-a dus cu ucenicii Săi spre mare şi a mers după Dânsul mulţime multă din Galileea, din Iudeea, din Ierusalim, din Idumeea şi de dincolo de Iordan; chiar şi cei dimprejurul Tirului şi Sidonului, mulţime multă, auzind câte făcea, au venit Dânsul. Atunci El a poruncit ucenicilor Săi să aibă la îndemână o corabie aproape de El, pentru ca să nu-L strâmtoreze mulţimea; fiindcă vindeca pe mulţi, de aceea toţi câţi erau bolnavi năvăleau spre El, ca să se atingă de Dânsul. Iar duhurile cele necurate, când îl vedeau, cădeau înaintea Lui şi strigau, zicând: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Dar El le certa mult, ca să nu-L dea pe faţă.

Duminica a doisprezecea după Cincizecime

[I Cor. 15,1-11; Mt. 19,16-26]

„Bogatul cu greu va intra întru împărăţia Cerurilor.” Aici se are în vedere bogatul care vede în sine însuşi multe mijloace şi multe puteri de a-şi spori bunăstarea; însă îndată ce omul avut îşi taie orice împătimire de avuţie, înăbuşă în sine orice nădejde în aceasta şi încetează a mai vedea în ea reazemul său de căpetenie, devine în inima sa la fel ca cel ce nu are nimic; unuia ca acestuia îi e deschis drumul către împărăţie. Atunci, bogăţia nu împiedică, ci ajută, fiindcă oferă mijloacele de a face bine. Nu bogăţia este dăunătoare, ci nă-dăjduirea în ea şi împătimirea de ea. Acest gând poate fi generalizat după cum urmează: cine nădăjduieşte într-un lucru şi se împătimeşte de el se îmbogăţeşte cu el. Cel ce nădăjduieşte numai la Dumnezeu şi se lipeşte de El cu toată inima, se îmbogăţeşte cu Dumnezeu; cel ce nădăjduieşte în altceva şi se întoarce cu inima într-acolo, depărtându-se de Dumnezeu, se îmbogăţeşte cu acel lucru, iar nu cu Dumnezeu. De aici reiese că cel ce nu e bogat în Dumnezeu nu are intrare în împărăţia Cerurilor. Este vorba aici despre rudenie, legături lumeşti, desteptăciune, ranguri şi aşa mai departe.

Ap. II Corinteni 7, 10-15

Fraţilor, întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte. Că iată, însăşi aceasta, că v-aţi întristat după Dumnezeu, câtă sârguinţă v-a adus, ba încă şi dezvinovăţire şi mâhnire şi teamă şi dorinţă şi râvnă şi ispăşire! Întru totul aţi dovedit că voi înşivă sunteţi curaţi în acest lucru. Deci, deşi v-am scris, aceasta n-a fost din cauza celui ce a nedreptăţit, nici din cauza celui ce a fost nedreptăţit, ci ca să ne învedereze la voi sârguinţa voastră pentru noi, înaintea lui Dumnezeu. De aceea, ne-am mângâiat; dar, pe lângă mângâierea noastră, ne-am bucurat peste măsură mai ales de bucuria lui Tit, căci duhul lui s-a liniştit din partea voastră a tuturor. Căci dacă m-am lăudat înaintea lui cu ceva pentru voi, n-am fost dat de ruşine; ci, precum toate vi le-am grăit întru adevăr, aşa şi lauda noastră pentru Tit s-a făcut adevăr. Şi inima lui este şi mai mult la voi, aducându-şi aminte de ascultarea voastră a tuturor, cum l-aţi primit cu frică şi cu cutremur.

Ev. Marcu 2, 18-22

În vremea aceea, ucenicii lui Ioan şi ai fariseilor obişnuiau să postească. Ei au venit şi au zis lui Iisus: de ce ucenicii lui Ioan şi ai fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc? Dar Iisus le-a răspuns: pot, oare, fii nunţii să postească cât timp este mirele cu ei? Cât timp au mirele cu ei nu pot să postească. Dar vor veni zile, când se va lua Mirele de la ei, şi atunci, în acele zile, vor posti. Nimeni nu coase un petec de postav nou la o haină veche; altminteri petecul nou întinde de haina veche şi mai rea se face ruptura. Nimeni iarăşi nu pune vin nou în burdufuri vechi; altminteri vinul cel nou va sparge burduful şi se varsă vinul şi burdufurile se nimicesc; ci se cuvine să se pună vinul nou în burdufuri noi.

Ap. II Corinteni 7, 1-10

Fraţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu. Faceţi-ne loc în inimile voastre! N-am nedreptăţit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni. Nu o spun spre osândirea voastră, căci v-am spus înainte că sunteţi în inimile noastre, ca împreună să murim şi împreună să trăim. Multă îmi este încrederea în voi! Multă îmi este lauda pentru voi! Umplutu-m-am de mângâiere! Cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie! Căci, după ce am sosit în Macedonia, trupul nostru n-a avut nici o odihnă, necăjiţi fiind în tot felul: din afară lupte, dinăuntru temeri. Dar Dumnezeu, Cel ce mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat pe noi cu venirea lui Tit. Şi nu numai cu venirea lui, ci şi cu mângâierea cu care el a fost mângâiat la voi, vestindu-ne nouă dorinţa voastră, plânsul vostru, râvna voastră pentru mine, ca eu mai mult să mă bucur. Că, chiar dacă v-am întristat prin scrisoare, nu-mi pare rău, (deşi îmi părea rău); căci văd că scrisoarea aceea, fie şi numai pentru un timp, v-a întristat. Acum mă bucur, nu pentru că v-aţi întristat, ci pentru că v-aţi întristat spre pocăinţă. Căci v-aţi întristat după Dumnezeu, ca să nu fiţi întru nimic păgubiţi de către noi. Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte.

Ev. Marcu 1, 29-35

În vremea aceea a venit Iisus cu Iacob şi cu Ioan, în casa lui Simon şi a lui Andrei. Iar soacra lui Simon zăcea aprinsă de friguri; şi atunci I-au vorbit despre ea. Şi venind la ea, a ridicat-o în sus, apucând-o de mână, şi îndată au lăsat-o frigurile; apoi a slujit lor. Iar spre seară, când apunea soarele, au adus la Dânsul pe toţi bolnavii şi îndrăciţii. Şi tot oraşul era adunat la uşă. Iar El i-a vindecat pe mulţi care pătimeau rău de multe feluri de boale, şi mulţi demoni a scos afară. Pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că-L ştiau pe El că este Hristos. Iar a doua zi, sculându-se foarte de noapte, a ieşit şi s-a dus într-un loc pustiu, şi s-a rugat acolo.