În numele Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Amin!
Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi,
Astăzi, biserica noastră prăznuieşte cu cinste pe cei mai aleşi dintre martirii neamului nostru din vremea mai apropiată de noi, nu din vremea bisericii primare, Sfinţii Martiri Brâncoveni. Aceşti sfinţi cu adevărat ne cuceresc prin credinţa şi prin jertfa lor. Sfântul Voievod Constantin Brâncovenul a urcat pe tron la anul 1688. A urcat pe tron fiind uns ca domn de Patriarhul de la Constantinopol, Dionisie, şi de Mitropolitul Ţării Româneşti de atunci, Teodosie. La urcarea sa pe tron boierii l-au luat din mijlocul bisericii şi l-au pus în Sfântul Altar. Acolo, a fost întâmpinat înaintea Sfântului Altar de Patriarh şi Mitropolit şi au făcut rugăciunile care se fac la cei aleşi să fie mai mari ai poporului. În vremea aceea, cu adevărat, domnitorii se încoronau cu rugăciuni, cu rugăciuni alese; li se cânta aşa cum se cuvine după rugăciune, întocmai ca la cei hirotoniţi: ,, Vrednic este!” După ce a fost încoronat domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanul, a ajutat să se sfârşescă de tipărit Biblia lui Şerban Cantacuzino, pentru prima dată o Biblie întreagă tipărită, şi a fost un ocrotitor al cărţii, al tipăriturilor, al şcolilor. Pe vremea Sfântului Constantin Brâncoveanul au existat cinci tipografii care tipăreau necontenit la Bucureşti, la Târgovişte, la Râmnic, la Buzău, la Argeş, şi toate acestea scoteau cărţi de învăţătură folositoare şi cărţi de rugăciuni. Iată, Biblia de la Bucureşti din anul 1688 cu adevărat este cea mai frumoasă şi cea mai bogată lucrare de până atunci, iar Sfântul Constantin Brâncoveanul s-a apropiat mult de popor; a dorit să lumineze poporul. De aceea, la Sfântul Sava a întemeiat o Academie cu studii superioare unde se studia precum la marile Universităţi din Europa. Se învăţa ştiinţă, se învăţau şi teologia şi gramatica.
De asemenea, Sfântul Constantin s-a apropiat de oameni întrucât a fost un om darnic. A zidit mănăstiri, a ajutat pe creştinii din Transilvania şi i-a îndemnat să nu se îndepărteze de credinţa cea adevărată. A întemeiat o relaţie diplomatică cu Împăratul Leopold al Ungariei în gândul să nu silească pe cei din Transilvania să treacă la credinţa catolică. De aceea, a construit şi acea mănăstire vestită, Brâncoveanu, de la Sâmbăta de sus, în stilul său, căci stilul din vremea Sfântului Constantin a primit o amprentă a acestui domnitor, plină de frumuseţe, de expresie şi de armonie, un stil brâncovenesc inconfundabil. Mănăstirea Brezi, mănăstirile de la Cotlogi, de asemenea mănăstirile din Bucureşti pe care el le-a împodobit cu stilul său brâncovenesc şi cu danii; toate mănăstirile au primit moşii ca să poată să se întreţină, pentru că aceste biserici mănăstireşti erau cu adevărat nişte bijuterii ale artei şi trebuiau să fie întreţinute cu multă migală şi cu multă cheltuială. De aceea, iată, în vremea sa a înflorit cultura. Scrisul a fost atât de bogat dar şi arhitectura a primit o amprentă nouă. Aşa cum în Moldova mai înainte era stilul moldovenesc al Sfântului Voievod Ştefan, aici, stilul Brâncovenesc, care avea la zidirile bisericilor întotdeauna pridvoare cu coloane şi cu capideluri de o frumuseţe rară. Aceste podoabe, Sfântul Voievod Constantin, cu propria sa măiestrie şi cu meşteri iscusiţi le-a pus în lucrare şi multe au rămas până în ziua de astăzi, fiind cu adevărat cele care te îmbie să le priveşti şi să observi că acolo este pusă înspiraţie, suflet generos şi bogăţie duhovnicească. Dar pentru că vremurile erau tulburi, iată, Sfântul Voievod Constantin a avut multe de suferit. A adus în anul 1690 de la Constantinopol un mare artist şi un om foarte învăţat, Antim. Acesta a întemeiat şi o tipografie la Snagov, şi iată, a tipărit multe cărţi. Şi s-au tipărit în vremea Sfântului Voievod Constantin cărţi în limba română, în limba slavonă, în greacă, chiar în limba georgiană s-au tipărit două cărţi importante pentru creştinii din Georgia, de unde era originar Antim cel adus de Sfântul Voievod Constantin în ţară. Acesta a ajuns şi episcop şi apoi mitropolit al Ţării Româneşti. Dar au existat prin uneltirile diavolului, multe uneltiri cu minciuni, multe trădări mincinoase, încât a ajuns la Înalta Poartă mai întâi trădarea Sfântului Antim Ivireanul. Voievodul nu ştia realitatea şi Sfântul Antim, aşa cum se ştie, a fost martirizat, şi sfintele sale moaşte au fost aruncate într-un râu, iar apoi a urmat Sfântul Voievod Constantin. Acesta a fost prins de trimişii de la Istanbul. Chiar la introrisarea sa a asistat un delegat al Înaltei Porţi şi chiar de atunci îşi va fi pus în gând când acest domn a tălmăcit care este dorinţa sa, şi când au văzut cât de mult se dezvoltă Ţara Românească şi a văzut că este bogată, dar bogăţia o cheltuia voievodul pentru cultură, pentru ajutarea celor năpăstuiţi, pentru ridicarea de biserici şi mănăstiri, şi sigur că mai avea în vistieria sa rezerve, a fost pârât la Înalta Poartă că este prea bogat. Şi atunci au venit cei de la Înalta Poartă şi l-au prins şi l-au luat împreună cu fiii săi şi cu sfetnicul Ianache; şi pe soţia sa au luat-o. Dar apoi ea s-a rugat să fie lăsată în pace, că dă orice, astfel încât au fost duşi la Istanbul şi au fost puşi în lanţuri în închisoare, au fost înfometaţi, au fost bătuţi, iar în ziua de 15 august 1714, ei fuseseră luaţi din Postul Mare, iar în ziua aceasta s-a hotărât să fie ori trecuţi la mahomedanism, ori să fie executaţi. Sultanul Ahmed asista la judecarea Voievodului Constantin, şi l-a întrebat: ,, Doreşti să treci la credinţa noastră?” El a răspuns: ,, Eu m-am născut creştin şi creştin vreau să şi mor. Nu mai am nimic. Nu mai am nici avere. Am însă credinţa; aceasta este cea mai mare avere. Aceasta este zestrea cea mai de preţ. De aceea, cum să trec la o credinţă care nu are în ea nici un adevăr, nici o lumină, nici o putere? Eu rămân în credinţa mea.” Acolo au fost chemaţi să asiste şi ambasadorii ţărilor europene ca să cunoască cum sunt pedepsiţi cei ce se opun Înaltei Porţi. Atunci, nevrând să treacă la mahomedanism, călăii i-au spus împăratului: ,, Dar veţi muri cu toţii dacă nu acceptaţi aceasta; şi tu şi fiii tăi!” Şi atunci, Sfântul Voievod Constantin le-a spus fiilor săi: ,, Dragii mei, nu mai avem nimic în viaţa aceasta decât sufletele. Să nu le pierdem pe acestea! Toată averea ne-a fost luată. Dar nu contează aceasta. Dacă ne vom păstra sufletele vom fi bogaţi în viaţa viitoare.” Atunci, ca să-i fie durerea cât mai mare, au hotărât călăii să-i ucidă întâi pe copii. A venit cel dintâi, Constantin, i-au tăiat capul. A venit şi cel de-al doilea, Ştefan, a mărturisit pe Hristos şi a primit şi el tăierea capului. A venit şi Radu deasemenea cu bărbăţie, a stat înaintea călăului şi a primit tăierea capului. Dar Mateiaş, cel mic a început să plângă, şi voievodul îndată i-a spus: ,, Fii bărbat fiule, şi nu te despărţi de fraţii tăi, pentru că acum murim dar vom fi vii în cer!” Şi atunci, copilul îndată s-a îndreptat, şi-a şters lacrimile şi a răspuns: ,, Şi eu sunt creştin!” şi a primit şi el tăierea capului. După aceea i-au tăiat capul Sfântului Constantin Voievodul şi lui Ianache Văcărescu, sfetnicul său. Şi când a venit la tăierea capului a strigat: ,, Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” Şi strigând aceste cuvinte şi-a primit mucenicia. Acest moment este de neuitat pentru istoria Bisericii noastre. Şi ni se arată că cine are credinţă, o are nu numai în vremuri bune, ci şi în vremuri de restrişte. Credinţa se arată mai lucrătoare, mai vie şi mărturisitoare, mai ales atunci când eşti în primejdie şi când credinţa îţi este în primejdie. Trupurile sfinţilor au fost aruncate în apă dar creştinii le-au recuperat şi le-au îngropat, şi la 1720 au fost aduse la Bucureşti, la biserica Sfântul Gheorghe, ctitorită de Sfântul Constantin, şi trebuie să spunem că şi la Istanbul, la Constantinopol, a ctitorit o biserică, care este acum biserica românilor ce se află în Constantinopol, care a fost resfinţită şi au participat ca episcop vicar împreună cu Sactitatea Sa, Patriarhul Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic şi Prea Fericitul Teoctist, vrednic de pomenire, la sfinţirea acelei biserici, rectitorită de marele român şi om de suflet, Mircea Lucescu.
Iubiţi credincioşi, mărturisirea credinţei de Sfinţii Martiri Brâncoveni este pentru noi un hotar ce însemnează a fi credincios sau necredincios, ce însemnează a fi conştient că ai un suflet, şi sufletul este cu adevărat cel mai de preţ din tot ce avem noi. Din tot ce avem noi doar sufletul este nemuritor şi poartă în el chipul lui Dumnezeu. De aceea, cine îşi ocroteşte sufletul se ocroteşte pe sine. Cine îşi ocroteşte trupul în detrimentul sufletului îşi ocroteşte moartea, şi nu moartea vremelnică, ci moartea cea veşnică. De aceea, se cuvine să ne îmbărbătăm şi să socotim fiecare zi, nu o zi de primejdie, de moarte, cum a avut Sfântul Voievod Constantin, dar o primjdie de moarte sufletească. Să ne întrebăm în fiecare zi: suntem în stare să murim pentru credinţă? Protejăm această credinţă? O mărturisim? Cum o mărturisim? Decât să o mărturisim cu mintea, cu inima, cu lucrarea, cu jertfa, cu toată dragostea noastră. Cine are o credinţă care nu este mărturisită acela începe să moară sufleteşte de acum. Adică începe să se despartă de Dumnezeu. De aceea, Sfinţii Martiri Brâncoveni sunt pentru noi icoana cea mai vie, icoana cea mai sfântă, icoana care ne îndeamnă pe noi să luăm pildă de răbdare, de dragoste, de credinţă şi de suferinţă şi prin toate aceste să înălţăm sufletul lui Dumnezeu în fiecare zi ca o jertfă curată. Căci jertfa sufletului îi place lui Dumnezeu, cum spune Proorocul şi Împăratul David: ,, Jerfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă şi smerită.” Adică să nu ne socotim pe noi cineva, ci Dumnezeu să fie cel ce stăpâneşte sufletul şi viaţa noastră, lui să ne încredinţăm sufletul şi inima, credinţa, nădejdea şi dragostea. Pe El să-L căutăm, pe El să-L adorăm, Lui să ne închinăm!
Să ne rugăm Sfinţilor Martiri Brâncoveni pe care astăzi îi prăznuim cu cinste şi să le zicem: Sfinţilor ai lui Dumnezeu şi plăcuţilor mucenici, sfinte Voievod Constantin, sfinţilor copii ai Voievodului, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, sfinte Ianache Sfetnicul, primiţi rugăciunile noastre, primiţi jertfa noastră, primiţi credinţa şi dragostea noastră în ziua pomenirii voastre şi le înălţaţi pe acestea la tronul lui Dumnezeu. Şi voi, cei ce luminaţi cerul cel sfânt al lui Dumnezeu, căci s-au aprins sufletele voastre ca nişte făclii prin harul lui Dumnezeu cu care aţi fost îmbrăcaţi, trimiteţi-ne şi nouă raze de lumină, de bucurie, de pace şi de jertfire pentru credinţă, şi ajutaţi-ne pe noi la mântuire, ca să ajungem şi noi împreună cu voi înaintea lui Hristos şi a Maicii celei Preacurate în ziua căreia voi aţi fost jertfiţi şi de Maica Domnului aţi fost primiţi şi aşezaţi în locaşurile cereşti; acolo primiţi-ne şi pe noi şi rugaţi-vă ca şi sufletele noastre să se lumineze, să creadă şi să mărturisească credinţa cea vie şi să dobândească împreună cu voi împărăţia cea cerească. Amin!