Joi [II Cor. 10,7-18; Mc. 3,28-35]
„Cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac.” Oare e greu să cazi în acest păcat înfricoşător? Nicidecum, căci iată care sunt păcatele de acest fel: „Nădăjduirea multă şi fără de măsură în harul lui Dumnezeu; deznădăjduirea sau nenădăjduirea în milostivirea dumnezeiască; împotrivirea faţă de adevărul învederat şi întărit de fapte si lepădarea de credinţa creştinească dreptmăritoare. Alţii mai adaugă aici şi pizma faţă de darurile duhovniceşti pe care le primeşte aproapele de la Dumnezeu; cerbicia în păcat şi învechirea în răutate; neîngrijirea de pocăinţă până la ieşirea din această viaţă” (Spovedania Ortodoxă, partea a treia, întrebarea a 38-a). Iată câte căi spre acest păcat! Apucă-te de oricare din ele şi îţi va fi după aceea greu să mai dai înapoi, încât te va târâ în prăpastie, împotrivirea faţă de adevăr începe prin îndoieli mărunte, zămislite dintr-un cuvânt sau dintr-o scriere rea. Dacă nu vei lua aminte la ele şi nu le vei vindeca, ele te vor duce la necredinţă şi la încăpăţânarea în necredinţă. Şi la deznădejde se ajunge tot prin nebăgare de seamă: „O să mă pocăiesc”, zice omul, şi păcătuieşte. Şi tot aşa de câteva ori; apoi, văzând că pocăinţa nu mai vine, îşi spune în sine: „Aşa mi-e dat, nu pot să mă înfrânez”, şi se lasă cu totulîn voia păcatului. Se adună adânc de păcate; şi totodată se adună adânc de împotriviri faţă de chemările vădite ale harului dumnezeiesc. Atunci când omului ajuns în această stare îi trece prin minte să se îndrepteze, adâncul de păcate îl covârşeşte, iar împotrivirea faţă de har îi răpeşte îndrăzneala de se apropia de Domnul, şi el hotărăşte: „Păcatul meu este prea mare ca să poată fi iertat”. Iată şi deznădejdea! Păzeşte-te de sămânţa necredinţei si iubirii de păcat, şi nu vei cădea în acest adânc.
