Marţi [II Cor. 12, 20; 13, 2; Mc. 4, 24-34]

Pilda despre creşterea treptată a grâului din sămânţă zugrăveşte, cu privire la fiecare om, creşterea treptată a omului tainic al inimii, însămânţat şi păzit de harul lui Dumnezeu; iar cu privire la omenire îndeobşte, creşterea treptată a trupului Bisericii sau, altfel spus, a obştii celor mântuiţi în Domnul Iisus Hristos, după rânduiala lăsată de El. Această pildă aduce răspunsul la întrebarea: „De ce până acum creştinismul n-a devenit atotcuprinzător?”. Aşa cum omul, aruncând sămânţa în pământ, doarme si se scoală, iar sămânţa odrăsleşte şi creşte de la sine fără ca el să ştie, şi Domnul, punând în pământ sămânţa vieţii dumnezeieşti, i-a dat libertatea să crească de la sine, făcând-o supusă mersului firesc al lucrurilor, fără silnicie; El doar păzeşte sămânţa, o ajută la nevoie şi o îndreaptă după înţelepciunea Sa. Pricina acestui fapt e libertatea omului. Domnul vrea ca omul să I se supună de bunăvoie şi aşteaptă hotărârea libertăţii sale. Dacă totul ar fi depins numai de voia lui Dumnezeu, demult ar fi fost toţi creştini. Un alt gând: trupul Bisericii se zideşte în cer; de pe pământ vin doar materialele, pe care tot lucrătorii cereşti le fabrică. Cuvântul din cer ajunge pe pământ şi atrage pe cei care voiesc. Cei ce iau aminte şi îi urmează ajung, ca material brut, în laboratorul lui Dumnezeu, în Biserică şi aici sunt prelucraţi după modelele date din cer. Cei prelucraţi, după ieşirea din această viaţă, trec în cer, iar acolo intră în zidirea lui Dumnezeu, fiecare unde se potriveşte. Acest lucru are loc fără încetare şi, prin urmare, lucrarea lui Dumnezeu nu bate pasul pe loc. Pentru asta nu e nevoie de un triumf universal al creştinismului. Zidirea lui Dumnezeu se zideşte în chip nevăzut.

Sâmbătă [I Cor. 2, 6-9; Mt. 22,15-22]

„Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului”; dă fiecăruia ceea ce este al său! De aici legea: „Să nu fii plăcut Domnului dintr-o singură latură, ci din toate laturile prin care poţi şi eşti dator să-I placi; întoarce-ţi toată puterea şi toate mijloacele spre slujirea lui Dumnezeu”. Zicând: „Dă cezarului cele ce sunt ale cezarului”, Domnul a arătat că acest lucru este pe placul Lui. Dacă prin „cele ale cezarului” înţelegem toate rânduielile vieţii pământeşti îndeobşte, neapărat trebuincioase şi de neocolit, iar prin „cele ale lui Dumnezeu”, toate rânduielile Bisericii de Dumnezeu zidite, de aici reiese că toate căile vieţii noastre sunt pline de mijloace de mântuire. Trebuie doar să iei aminte şi să te foloseşti de toate aceste mijloace, lucrând totdeauna după voia lui Dumnezeu, şi ai mântuirea în mână. Poţi să faci în aşa fel ca orice pas al tău să însemne o raptă plăcută Domnului şi, prin urmare, un pas spre mântuire, întrucât calea mântuirii este calea umblării după voia lui Dumnezeu. Umblă ca înaintea lui Dumnezeu, ia aminte, chibzuieşte şi, fără a te cruţa pe tine însuţi, să purcezi neîntârziat la fapta pe care conştiinţa ţi-o va arăta atunci ca potrivită.

Vineri [II Cor. 11, 5-21; Mc. 4,1-9]

„Ieşit-a semănătorul să semene.” De când a ieşit Acest Semănător să semene, El nu încetează a semăna. La început a semănat El însuşi, apoi prin Apostoli, iar în cele din urmă, prin dumnezeieştile Scripturi şi prin dascălii cei de Dumnezeu înţelepţiţi, şi până acum se seamănă pretutindeni cuvântul adevărului dumnezeiesc. Trebuie doar să fii gata a te arăta pământ bun şi vei fi semănat neîncetat; iar Dumnezeu va face să crească ceea ce este semănat. Dar cum să mă arăt pământ bun? Poţi să faci asta prin luarea aminte la cuvântul lui Dumnezeu, prin cugetarea la el, prin dragostea faţă de el şi fiind totdeauna gata a săvârşi ceea ce afli din el. De ai această stare sufletească, nici un cuvânt nu va trece pe lângă suflet, ci fiecare va intra înlăuntru. împreunându-se acolo cu stihiile sufletului ce îi sunt înrudite, el va prinde rădăcini şi va odrăsli. Hrănindu-se apoi de sus cu cercetările duhovniceşti, iar de jos cu dorinţele bune şi cu ostenelile, se va face pom, va înflori şi va da roadă. Dumnezeu însuşi a pus această rânduială în jurul nostru şi, ca atare, nu putem decât să ne mirăm de nerodirea noastră. Şi totul vine din neluare aminte şi nepăsare.

Joi [II Cor. 10,7-18; Mc. 3,28-35]

„Cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac.” Oare e greu să cazi în acest păcat înfricoşător? Nicidecum, căci iată care sunt păcatele de acest fel: „Nădăjduirea multă şi fără de măsură în harul lui Dumnezeu; deznădăjduirea sau nenădăjduirea în milostivirea dumnezeiască; împotrivirea faţă de adevărul învederat şi întărit de fapte si lepădarea de credinţa creştinească dreptmăritoare. Alţii mai adaugă aici şi pizma faţă de darurile duhovniceşti pe care le primeşte aproapele de la Dumnezeu; cerbicia în păcat şi învechirea în răutate; neîngrijirea de pocăinţă până la ieşirea din această viaţă” (Spovedania Ortodoxă, partea a treia, întrebarea a 38-a). Iată câte căi spre acest păcat! Apucă-te de oricare din ele şi îţi va fi după aceea greu să mai dai înapoi, încât te va târâ în prăpastie, împotrivirea faţă de adevăr începe prin îndoieli mărunte, zămislite dintr-un cuvânt sau dintr-o scriere rea. Dacă nu vei lua aminte la ele şi nu le vei vindeca, ele te vor duce la necredinţă şi la încăpăţânarea în necredinţă. Şi la deznădejde se ajunge tot prin nebăgare de seamă: „O să mă pocăiesc”, zice omul, şi păcătuieşte. Şi tot aşa de câteva ori; apoi, văzând că pocăinţa nu mai vine, îşi spune în sine: „Aşa mi-e dat, nu pot să mă înfrânez”, şi se lasă cu totulîn voia păcatului. Se adună adânc de păcate; şi totodată se adună adânc de împotriviri faţă de chemările vădite ale harului dumnezeiesc. Atunci când omului ajuns în această stare îi trece prin minte să se îndrepteze, adâncul de păcate îl covârşeşte, iar împotrivirea faţă de har îi răpeşte îndrăzneala de se apropia de Domnul, şi el hotărăşte: „Păcatul meu este prea mare ca să poată fi iertat”. Iată şi deznădejdea! Păzeşte-te de sămânţa necredinţei si iubirii de păcat, şi nu vei cădea în acest adânc.