În zilele acelea, văzând ei îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan şi ştiind că sunt oameni fără carte şi simpli, se mirau şi îi cunoşteau că fuseseră împreună cu Iisus; şi văzând pe omul cel tămăduit stând cu ei, n-aveau nimic de zis împotrivă, dar poruncindu-le să iasă afară din sinedriu, vorbeau între ei, zicând: Ce vom face acestor oameni? Căci este învederat tuturor celor ce locuiesc în Ierusalim că prin ei s-a făcut o minune cunoscută şi nu putem să tăgăduim. Dar ca aceasta să nu se răspândească mai mult în popor, să le poruncim cu ameninţare să nu mai vorbească de numele acesta nici unui om. Şi, chemându-i, le-au poruncit ca nicidecum să nu mai grăiască, nici să mai înveţe în numele lui Iisus. Iar Petru şi Ioan răspunzând, au zis către ei: Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit. Dar ei, ameninţându-i din nou, le-au dat drumul, negăsind nici un chip cum să-i pedepsească, din cauza poporului, fiindcă toţi slăveau pe Dumnezeu, pentru ceea ce se făcuse. Căci omul cu care se făcuse această minune a vindecării avea mai mult ca patruzeci de ani.