[II Tim. 3,10-15; Lc. 18, 10-14]

Ieri, Evanghelia ne-a învăţat stăruinţa la rugăciune; acum, ea ne învaţă smerenia sau simţământul că nu avem dreptul de a fi ascultaţi. Nu-ţi însuşi dreptul de a fi ascultat, ci să purcezi la rugăciune ca unul ce eşti cu totul nevrednic de luare-aminte şi cutezi a deschide gura şi a înălţa rugă către Dumnezeu numai şi numai datorită nemărginitului pogorământ al Domnului faţă de noi. Nici prin gând să nu-ţi treacă: „am făcut cutare şi cutare faptă bună; aşadar, dă-mi cutare şi cutare lucru”. Tot ce ai făcut să socoti ca ţinând de datoria ta; erai dator să faci toate aceste fapte. Dacă nu le-ai fi făcut, ai fi fost vrednic de osândă, iar pentru ceea ce ai făcut nu ai de ce să fii răsplătit – nu ai făcut nimic deosebit. Fariseul şi-a înşirat drepturile de a fi ascultat şi a ieşit din templu fără să se fi ales cu nimic. Rău nu a fost faptul că a făcut ceea spunea că a făcut – fiindcă aşa se şi cuvenea să facă -, ci faptul că a făcut caz de asta, în vreme ce nici n-ar fi trebuit să-i treacă prin cap aşa ceva. Izbăveşte-ne, Doamne, de păcatul acesta fariseic! Rareori vorbeşte cineva ca fariseul, însă puţini sunt cei care nu simt astfel cu inima: fiindcă de ce se roagă oamenii rău? Pentru că şi fără rugăciune se simt drepţi înaintea lui Dumnezeu.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)