Lc. 19, 37-44

Poporul strigă: „Osana!”, iar Domnul plânge. Oare nu se întâmplă un lucru asemănător şi la praznicele noastre bisericeşti? Intrarea Domnului în Ierusalim părea o sărbătoare; Domnul însă privea înlăuntrul cel nevăzut al sufletelor şi vedea acolo o privelişte vrednică de plâns. Şi praznicele noastre sunt sărbătoreşti ca privelişte, dar starea sufletească a tuturor e oare pe potrivă? Unii nu înţeleg deloc puterea şi însemnătatea praznicelor; alţii au o idee foarte ceţoasă, însă nu văd nimic limpede; abia, abia găseşti pe cineva care să vadă şi să simtă în chip vrednic de praznic. La praznicele noastre curg multe danii, dar cât se foloseşte din ele în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui? Puţin sau aproape deloc; aproape tot se duce pe pântece şi pe deşertăciuni. Toate aceste lucruri nu pot rămâne ascunse de ochii Domnului şi nu e de mirare dacă El, omeneşte vorbind, plânge atunci când noi rostim cu glas mare ecfonisele sărbătoreşti. Iată în ce stare sunt cei răscumpăraţi, îndreptaţi, înfiaţi!… Şi-au dat făgăduinţa, au primit îndatorirea de a umbla cu duhul şi a nu săvârşi faptele trupului, iar ei ce fac? Fiii împărăţiei sunt mai prejos decât cei din urmă robi!…

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011).