[I Ptr. 2, 21 – 3, 9; Mc. 12, 13-17]

Apostolul ne arată acum „omul cel tainic al inimii” ca ţintă a celor mai osârduitoare griji ale noastre, închipuindu-l pe acesta în noi înşine se cade nouă să ne împodobim. Dar cine este acesta, „omul cel tainic al inimii”? Este omul acela care ia chip în inimă atunci când în aceasta se sălăşluiesc toate simţirile şi stările sufleteşti bune. Priveşte toate aceste stări şi simţăminte şi vei vedea chipul „omului tainic al inimii”. Iată aceste stări sufleteşti: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi bună-cucernicie”, scrie Sfântul Petru, iar „din partea voastră puneţi toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră fapta bună, iar la fapta bună, cunoştinţa, la cunoştinţă, înfrânarea, la înfrânare, răbdarea, la răbdare, evlavia, la evlavie, iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească, dragostea” (II Ptr. l, 5-7). În chip asemănător înşiră şi Sfântul Pavel stările cele bune ale inimii creştineşti: „Iar roadă Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, milostivirea, credinţa, blândeţea, înfrânarea” (Gal. 5, 22-23). Şi încă: „îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelunga-răbdare…, iar mai înainte de toate, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii – şi pacea lui Hristos să stăpânească în inimile voastre” (Col. 3,12-15). Alcătuieşte din toate aceste virtuţi, ca din nişte mădulare, un trup duhovnicesc şi vei avea chipul de mare cuviinţă al „omului tainic al inimii”; şi sârguieşte-te a întipări în inima ta un chip asemănător acestuia!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Petru I 1,1-25;2,1-10; Mc. 12,1-12]

În pilda despre vie este închipuită Biserica Vechiului Testament şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de ea. Biserica Noului Testament a moştenit-o pe aceasta, aşadar pilda aceasta poate fi înţeleasă şi cu privire la ea; şi întrucât orice creştin este biserică (templu) a Dumnezeului Celui Viu, poate fi înţeleasă şi cu privire la fiecare creştin. Nouă ne trebuie acest din urmă tâlc. Ce este aici via? Sufletul care a primit iertarea păcatelor, harul celei de-a doua naşteri, darul Sfântului Duh, ca zălog al moştenirii împărăţiei veşnice, Sfintele Taine, înger păzitor. Cine sunt lucrătorii? Cunoaşterea şi libertatea. Ei primesc aceste daruri şi făgăduiesc să le lucreze şi să scoată din ele roadă. Cine sunt lucrătorii cei ticăloşi? Cei care vor să se folosească şi se folosesc de privilegiile de creştini, pe cât este cu putinţă potrivit rânduielii din afară a lucrurilor, dar nu aduc Domnului roade duhovniceşti cuviincioase. Cine sunt trimişii Domnului? Conştiinţa şi frica de Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu, învăţătorii şi păstorii, prin care Domnul vrea să îi înţelepţească pe cei neîndreptaţi. Cei ce nu vor să se îndrepte, nu iau aminte la ei; unii îi prigonesc şi se silesc să le înăbuşe glasul; alţii merg până acolo că şi împotriva Domnului încep să se ridice cu vrăjmăşie, lepădând în felurite chipuri credinţa în El. Sfârşitul: cei răi, rău vor pieri.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Efes. 3, 18-21; Mc. 11, 23-26]

„Dacă nu veţi ierta celorlalţi greşelile săvârşite împotriva voastră, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşelile voastre”, a grăit Domnul. Cine nu iartă celorlalţi? Dreptul sau, mai bine zis, cel care se socoteşte drept. Unuia ca acestuia nu-i rămâne altceva de făcut decât să judece şi să rostească doar osânde, cerând pedepse pentru vinovaţi. Dar cel care se simte păcătos are treabă cu faptele celorlalţi? Nu i se va răsuci oare limba de va osândi pe altul şi-i va cere ispăşire, atunci când conştiinţa îl mustră neîncetat si îl ameninţă cu dreapta judecată a lui Dumnezeu? Aşadar, nu e mai bine să păcătuim decât să facem pe drepţii? Trebuie să te îngrijeşti în tot chipul de faptele dreptăţii; însă, oricât ai fi de drept, să ţii minte că eşti un rob netrebnic – şi asta fără să ai cugetul împărţit (adică înainte să stea gândul că eşti netrebnic, iar în spate să se ascundă simţământul că eşti drept), ci cu simţirea deplină a netrebniciei tale. Atunci când vei ajunge aici (şi aici trebuie să ajungi treptat, fiindcă nu este o stare care se dobândeşte dintr-o dată), oricât ar fi greşit împotriva ta fratele tău, nu-i vei cere socoteală, întrucât conştiinţa îţi va repeta: „Şi mai mult meriţi, mai rău trebuia să-ţi facă” şi vei ierta; iar dacă vei ierta, însuţi te vei învrednici de iertare. Si aşa toată viaţa: iertare pentru iertare şi la judecată vei căpăta în schimb desăvârşita iertare.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Efes. 2,19; 3, 7; Mc. 11,11-23]

Smochinul acoperit de frunze era arătos la vedere, dar nu s-a învrednicit de bunăvoinţa Domnului, fiindcă nu avea roade; iar roade nu avea fiindcă nu avea putere lăuntrică de rodire. Câţi asemenea smochini nu sunt în viaţa duhovnicească! La arătare totul e frumos, dar înăuntru, gol. Sunt oameni cumpăniţi, cinstiţi şi toate faptele creştineşti le împlinesc; dar duhul vieţii în Hristos Iisus nu-l au; ca atare, nu au roade vii, iar ceea ce e în ei doar pare roadă, însă nu este. Dar în ce stă duhul vieţii în Hristos Iisus? La asta vom răspunde: o parte e de la Domnul, o parte e de la noi. De la Domnul este puterea de rodire în sine; al nostru este doar locaşul primitor al acestei puteri. Pentru acesta din urmă să te îngrijeşti mai mult. Rădăcina este simţirea că fără Domnul pieri şi te prăpădeşti. Astfel vei dobândi în toată viaţa ta, în toate faptele şi ostenelile tale, inimă înfrântă şi smerită. Mai departe, dat fiind că viitorul este necunoscut, iar vrăjmaşii sunt mulţi şi poticnirea este cu putinţă în orice clipă, vin frica şi cutremurul care însoţesc lucrarea mântuirii, împreună cu strigarea neîncetată: „Cu judecăţile pe care le ştii, mântuieşte-mă”. Vai celui care se reazemă pe altceva decât pe Domnul; vai şi celui care s-a ostenit pentru altceva decât pentru Domnul! întreabă-te pe tine însuţi, omule care te-ai ostenit cu faptele socotite ca bineplăcute lui Dumnezeu: pentru cine te-ai ostenit? Dacă din partea conştiinţei vei primi răspunsul plin de îndrăznire: „Doar pentru Domnul”, e bine; dacă nu, îţi clădeşti casa pe nisip. Iată câteva lămuriri privitoare la duhul roditor lăuntric. După acest îndreptar cugetă si în celelalte privinţe!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Efes. 1, 22; 2,3; Mc. 10,46-52]

Orbul din Ierihon, aflând că Domnul trece pe acolo, şi-a ridicat glasul. Strigătul lui a ajuns la Domnul; nimic din cele ce-L înconjurau n-a putut opri acest strigăt, şi Domnul, chemându-l pe orb la Sine, i-a dat înapoi vederea, în orice vreme şi în orice loc Domnul nu trece doar, ci este şi rămâne; El cârmuieşte întreaga lume. Judecând omeneşte, asta înseamnă că El are multe griji; pe deasupra, şi cetele îngereşti îl înconjoară cu slavosloviile lor. Dar dacă reuşeşti să-ţi înalţi glasul, asemenea orbului din Ierihon, nimic nu va putea împiedica strigătul tău să ajungă la Domnul; El va auzi şi va împlini cererea ta. împiedicarea nu o face Domnul; El e aproape şi are pregătit tot ce îţi trebuie; împiedicarea o faci tu. înalţă-ţi glasul până la măsura la care să-l asculte Domnul şi vei primi îndată tot ce doreşti. Dar care e măsura aceasta? Credinţa, nădejdea, încredinţarea în voia lui Dumnezeu. Dar şi aceste măsuri îşi au măsurile lor. Care trebuie să fie aceste măsuri? întreabă pe cel care a cerut şi a primit ceea ce a cerut; el îţi va spune: „M-am rugat pentru cutare şi cutare lucru şi am primit; acum am nevoie de asta şi de cealaltă, mă rog şi nu primesc şi ştiu de ce: fiindcă nu pot să mă ridic la acea măsură a rugăciunii pe care am avut-o mai înainte”. Reiese că această măsură nu poate fi aplicată mereu. Un singur lucru este limpede: că totul ţine de noi, nu de Domnul, îndată ce vei fi în stare să primeşti, vei primi neapărat.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Col. 3, 4-11; Lc. 17, 12-19]

Au fost tămăduiţi zece leproşi, dar numai unul singur s-a întors să-I mulţumească Domnului. Oare nu acesta este, îndeobşte, procentul celor recunoscători dintre oamenii care au primit binefaceri de la Domnul? Cine n-a căpătat de la Domnul lucruri bune sau, mai bine zis, ce n-a făcut El bun în noi şi în jurul nostru? Dar toţi sunt, oare, recunoscători lui Dumnezeu şi toţi îi dau mulţumită pentru toate? Unii îşi îngăduie chiar să întrebe: „Pentru ce ne-a dat Dumnezeu viaţă? Ar fi fost mai bine să nu fim”. Dumnezeu ţi-a dat viaţă ca să ai parte de fericirea veşnică; te-a adus la fiinţă fără să urmărească vreun câştig, tot fără să urmărească vreun câştig te-a înzestrat şi cu toate mijloacele de a ajunge la fericirea veşnică; totul ţine de tine: nu trebuie decât să te osteneşti puţin pentru asta. Tu spui: „Dar n-am parte decât de amărăciuni, de necazuri, de suferinţe, de nevoi”. Păi cum, şi astea sunt mijloace de a dobândi veşnica fericire, rabdă. Toată viaţa ta nu e nici cât o clipă faţă de veşnicie. Chiar dacă ar trebui să pătimeşti viaţa întreagă, fără curmare, asta tot nu înseamnă nimic înaintea veşniciei, dar tu ai şi clipe de mângâiere. Nu te uita la cele de acum, ci la cele care ţi se gătesc în viitor; îngrijeste-te să te faci vrednic de acest viitor şi atunci nu vei mai băga în seamă amărăciunile: toate vor fi înghiţite de nădejdea neîndoielnică a desfătărilor veşnice, şi recunoştinţa nu va înceta să se vădească pe buzele tale.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Evr. 7,18-25; Lc. 21,37; 22,8]

A intrat satana în Iuda şi l-a învăţat  cum să-L vândă pe Domnul; el s-a învoit şi L-a trădat. Satana a intrat în el fiindcă uşa îi era deschisă. Lăuntrul nostru este întotdeauna zăvorât; Domnul însuşi stă afară şi bate ca să I se deschidă. Dar atunci cum se deschide el? Prin încuviinţare. Satana intră în cel care înclină de partea sa; dimpotrivă, în cel care înclină de partea Domnului intră Domnul. De faptul că intră satana, nu Domnul, este vinovat însuşi omul. Nu-ţi îngădui cugete plăcute satanei şi nu le primi, nu te lăsa înrâurit de ele şi nu te învoi cu ele si satana va pleca aşa cum a venit, căci nu i s-a dat putere asupra nimănui. Dacă el pune stăpânire pe cineva, asta e din pricină că omul însuşi se dă rob. începutul a tot răul sunt gândurile. Nu primi gânduri rele si astfel vei închide satanei pentru totdeauna uşa sufletului tău. Dacă-ţi vin gânduri rele, nu ai ce-i face – nici un om nu scapă de asta şi nici nu este vreun păcat aici. Goneşte-le şi gata; vin iar, goneşte-le iar şi tot aşa întreaga viaţă. Dacă ai să primeşti gândurile şi ai să zăboveşti asupra lor, nu este de mirare că va apărea şi încuviinţarea faţă de ele; atunci ele vor deveni si mai greu de alungat. După încuviinţare apar dorinţele rele de a săvârşi o nelegiuire sau alta. Dorinţele nehotărâte se opresc până la urmă asupra unui anumit păcat, apare hotărârea și gata păcatul! Uşa inimii este trântită la perete, îndată ce apare încuviinţarea la păcat, se năpusteşte înlăuntru satana şi începe să tiranisească sufletul. Sărmanul suflet este atunci gonit şi istovit întru săvârşirea faptelor netrebnice ca un rob sau ca un dobitoc de samar. De n-ar fi îngăduit gândurile rele, nu s-ar fi întâmplat nimic de felul acesta.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Evr. 7, 1-6; Lc. 21, 28-36]

„Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuneze inimile voastre de mâncare si de băutură şi de grijile vieţii şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste.” „Ziua aceea”, adică ziua cea de pe urmă a lumii sau a fiecăruia dintre noi, vine ca un fur şi ne înhaţă ca o cursă; de aceea şi porunceşte Domnul: „Aşadar, privegheaţi în toată  vremea, rugându-vă” (Lc. 21, 36). Si întrucât îndestularea şi multele griji lumeşti sunt cei dintâi vrăjmaşi ai privegherii şi rugăciunii, ni s-a spus dinainte să nu ne îngăduim a ne îngreuna cu mâncare, băutură şi cu grijile acestei vieţi. Cum poate să privegheze cel care a mâncat, a băut, s-a veselit, s-a culcat, a dormit pe săturate şi a luat-o iar de la capăt? Când are timp să se roage cel care este zi şi noapte prins cu griji lumeşti? Dar ce să fac?, vei spune, fără mâncare nu se poate, iar mâncarea trebuie câştigată. Cum să nu te îngrijeşti de asta? Domnul n-a zis să nu munceşti, să nu mănânci, să nu bei, ci a zis „să nu se îngreuneze inima voastră”. Cu mâinile să munceşti, dar inima să ţi-o păstrezi liberă; de mâncat să mănânci, dar să nu te îngreunezi cu mâncarea; si vin să bei dacă este nevoie, dar nu până când ţi se tulbură capul şi inima. Desparte cele din afară ale tale de cele dinlăuntru: cele din urmă să fie lucrarea vieţii tale, iar cele dintâi, numai pe deasupra; înlăuntru să fii cu luarea aminte şi cu inima, iar în afară, numai cu trupul, cu mâinile, cu picioarele şi cu ochii: „priveghează în toată vremea rugându-te”, ca să te învredniceşti a sta fără teamă înaintea Fiului Omului. Pentru a te învrednici de acest lucru, trebuie să te aşezi înaintea Domnului încă de aici; iar pentru asta nu este decât un singur mijloc: rugăciunea cu trezvie săvârşită cu mintea în inimă. Pe cel care va face asta, „ziua aceea” nu-l va lua pe neaşteptate.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Evr. 5, 11; 6, 8; Lc. 21, 5-7; 10-11, 20-24]

Ucenicii I-au arătat Domnului frumuseţea zidirilor şi podoabelor templului, dar El a zis: „Vor veni zile când din cele ce vedeţi nu va rămâne piatră pe piatră care să nu se risipească”. Aşa sfârşesc toate frumuseţile acestei lumi. Ele par trainice şi veşnice, însă nu după multă vreme vezi că parcă nici n-ar fi fost: frumuseţea se ofileşte, slava apune, minţile îmbătrânesc, iar veşmintele se ponosesc. Toate lucrurile lumeşti poartă în sine o putere nimicitoare, care nu rămâne ca o sămânţă neîncolţită, ci e tot timpul în lucrare şi se îndreaptă fără de zăbavă către ţinta sa. „Chipul acestei lumi trece; ca un chip trece omul: strânge comori, şi nu ştie cui le adună pe ele.” Iar noi ne agităm mereu, ne facem griji, iar grijile noastre nu se mai termină, în jurul nostru ne întâmpină mereu lecţii de viaţă, dar nu ne învăţăm nicidecum minte, de parcă am fi orbi si n-am vedea nimic. La drept vorbind, chiar suntem orbi sau mai bine zis, orbiţi: ne credem fără de sfârşit – pe noi înşine şi ceea ce ne înconjoară si ne stăpâneşte. Si mai ce? Aranjându-ne bine (după părerea noastră), ni se pare că poziţia noastră este solidă ca o stâncă, în vreme ce ea seamănă mai degrabă cu o mlaştină: acum, acum te duci la fund. Dar nu simţim aceasta si ne desfătăm cu nepăsare de cele trecătoare, de parcă acestea ar rămâne pentru totdeauna. Să ne rugăm, dar, ca Domnul să ne deschidă ochii minţii şi să vedem toate nu aşa cum ni se par acum, ci aşa cum sunt ele de fapt.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 [Evr. 4,1-13; Lc. 21,12-19]

„Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu.” Cine va trage în sine cât de puţin din duhul lumii, acela va deveni rece faţă de creştinism şi de învăţăturile lui. Această nepăsare se va schimba în ură atunci când omul întârzie în ea mult timp, fără să-şi vină în fire şi mai ales dacă se va lipi de el vreo frântură de învăţătură vătămătoare de suflet. Duhul lumii, cu toate învăţăturile vătămătoare de suflet care îl însoţesc, este un duh potrivnic lui Hristos, este duhul lui Antihrist; răspândirea lui înseamnă răspândirea urii faţă de credinţa creştină şi rânduielile creştine de viaţă. Se pare că în jurul nostru cam într-acolo se îndreaptă lucrurile. De vreme ce peste tot nu auzi decât răgete nelegiuite, nu este de mirare dacă în curând va începe să se întâmple ceea ce a prezis Hristos: „Vor pune mâinile pe voi… şi vă vor prigoni… şi veţi fi duşi… şi vă vor omorî”. Duhul lui Antihrist este întotdeauna acelaşi; ceea ce a fost la început va fi şi acum, poate în altă formă, dar cu acelaşi înţeles. Ce este de făcut, atunci? „întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”. Rabdă, având pe buze si în inimă cuvântul nestrămutat al mărturisirii adevărului.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)