[Rom. 8, 2-13; Mt. 10,16-22]

„Iar cine va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.” Dar avem ce răbda? În privinţa asta nimeni nu duce lipsă. Fiecare are un stadion mare în care poate să-şi antreneze răbdarea; înseamnă deci că fiecare are mântuirea la îndemână. Rabdă totul până în sfârşit si te vei mântui. Trebuie totuşi să rabzi întru cunoştinţă; altminteri, poţi să rabzi si să nu tragi nici un folos. Mai întâi, se cuvine să păzeşti sfânta credinţă şi să duci viaţă fără pată, după îndreptarul credinţei, iar păcatele ce s-ar întâmpla, să le cureţi numaidecât prin pocăinţă. În al doilea rând, primeşte tot ce trebuie să rabzi ca din mâna lui Dumnezeu, ţinând bine minte că fără voia lui Dumnezeu nimic nu se întâmplă. În al treilea rând, având credinţa că tot ce vine de la Domnul este trimis de El spre binele sufletelor noastre, pentru toate dă mulţumită lui Dumnezeu fără făţărnicie: dă mulţumită pentru necazuri, şi dă mulţumită pentru mângâieri. În al patrulea rând, să iubeşti necazurile, fiindcă sunt mijloace puternice de mântuire şi să te sileşti a înseta de ele ca de o doctorie amară, însă vindecătoare. În al cincilea rând, să ţii minte că atunci când a venit necazul nu îl poţi lepăda ca pe o haină strâmtă: trebuie să-l  înduri. Fie că-l înduri creştineşte sau nu, de îndurat tot trebuie să-l înduri; aşa că mai bine să înduri creştineşte. Cârtirea nu izbăveşte de necazuri, ci doar le îngreunează; iar smerita supunere faţă de rânduielile dumnezeieştii Pronii, precum şi inima bună, uşurează necazurile. În al şaselea rând, gândeşte-te ce ar fi însemnat dacă Domnul ar fi vrut să se poarte cu tine după măsura plină a dreptăţii. În al şaptelea rând, mai înainte de toate roagă-te, şi Domnul Cel Milostiv îţi va da tărie a duhului, încât atunci când alţii se vor minuna de necazurile tale, ţie îţi va părea că-i o nimica toată să le înduri.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Rom. 7, 14; 8; Mt. 10, 9-15]

Domnul le-a mai spus Apostolilor că dacă vreo cetate nu-i va primi şi nu va asculta cuvintele lor, „mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia”. Dar noi ce vom păţi pentru că nu ascultăm cuvintele dumnezeieştii descoperiri? Întristarea noastră nu va cunoaşte margini. A nu crede în adevărul lui Dumnezeu după ce am primit atâtea dovezi e totuna cu a cădea în păcatul hulei împotriva Duhului Sfânt. Si totuşi, nu ne sfiim. Pe unul îl consolează spiritele: „Ce judecată! Te mai naşti o dată şi gata”. Pe altul îl dăscălesc savanţii: „Pe cine să judece? Toţi sunt atomi: se vor dezintegra şi cu asta s-a sfârşit”. Dar va veni, prieteni, ceasul morţii; se vor dezintegra visările acestea precum fumul, şi adevărul se va înfăţişa nemilos. Ce va fi atunci?… Sărmanele noastre vremuri! Vrăjmaşul a găsit, cu viclenie, mijlocul de a pierde sufletele noastre. El ştie că teama de moarte şi de judecată este cel mai puternic mijloc de a trezi sufletul la viaţa duhovnicească; de aceea, se străduieşte din răsputeri să o risipească – şi reuşeşte. De se stinge această teamă, şi teama de Dumnezeu va pieri împreună cu ea; iar fără frica de Dumnezeu, conştiinţa amuţeşte. Şi s-a pustiit sufletul, s-a făcut ca un nor de secetă, mânat de vânturile oricăror învăţături şi de orice înviforare a patimilor.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Rom. 4,13-25; Mt. 7, 21-23]

„Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra întru împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” Numai cu rugăciunea nu te vei mântui; la rugăciune trebuie să adaugi şi plinirea voii lui Dumnezeu – toate îndatoririle pe care le ai, potrivit cu tagma ta cu rânduiala de viaţă în care eşti lăsat. Si la rugăciune trebuie să cerem în primul rând ca Dumnezeu să ne învrednicească a nu ne abate cu nimic de la sfânta Lui voie; şi invers, cel ce are râvnă să plinească în toate voia lui Dumnezeu se roagă mai cu îndrăznire înaintea Domnului, iar rugăciunea acestuia ajunge mai lesne la scaunul Lui. De asemenea, acolo unde rugăciunea nu este însoţită de vieţuirea după voia lui Dumnezeu, ea nu este adevărată rugăciune, făcută din inimă şi cu trezvie, ci rugăciune făcută doar în afară, citită, în timpul căreia nevrednicia sufletească este acoperită cu ceaţa multei vorbiri, iar gândurile rătăcesc în neorânduială. Evlavia trebuie să îmbine amândouă aceste laturi ale vieţii duhovniceşti, şi roadele se vor arăta.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 [Rom. 2, 28 – 3,18; Mi. 6, 31-34; 7, 9-11]

„Nu vă îngrijiţi.” „Dar cum să trăim? Trebuie să mâncăm, să bem, să ne îmbrăcăm.” Dar Mântuitorul nu spune: „Nu faceţi nimic”, El spune: „nu vă îngrijiţi”, adică: „nu vă lăsaţi roşi de grija aceea care macină omul ziua şi noaptea, nedându-i tihnă nici o clipă”. Acest fel de grijă este o boală a sufletului şi un păcat. Ea vădeşte faptul că omul s-a bizuit pe sine, iar nu pe Dumnezeu, că şi-a pierdut nădejdea în Pronia Dumnezeiască, vrea ca prin propriile osteneli să-şi rostuiască totul, să agonisească toate cele de trebuinţă, păstrând această agoniseală prin propriile mijloace; că s-a legat cu inima de avutul său şi crede că se poate culca pe el ca pe o temelie sigură; că iubirea de agoniseală L-a înlănţuit şi el nu se gândeşte decât să pună mâna pe cât mai mult; că mamona a luat în inima lui locul lui Dumnezeu.

Tu de ostenit, osteneste-te; însă de grija rea nu te lăsa măcinat! Aşteaptă orice reuşită de la Dumnezeu şi soarta ta în mâinile Lui încredinţeaz-o! Tot ce agoniseşti primeşte ca pe un dar din mâna Domnului, şi cu nădejde neclătinată aşteaptă de la El adaos de daruri. Să ştii că, dacă vrea Dumnezeu, e de ajuns o clipă ca să nu mai rămână nimic din avutul celui înstărit. Totul e praf şi stricăciune. Face să te macini de griji pentru aşa ceva? Aşadar, nu vă îngrijiţi!

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Rom. l, 7-12; Mt. 5, 44-48]

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc si rugaţi-vă pentru cei ce vă vAtăma şi vă prigonesc.” Nimeni pe lume nu e lipsit de  dragoste: oamenii îşi iubesc părinţii şi rudele, binefăcătorii şi ocrotitorii: dar simţământul dragostei faţă de părinţi, rudenii, ocrotitori si binefăcători este firesc şi ia naştere de la sine în inimă si de aceea Domnul nu pune mare preţ pe ea; dar adevărata dragoste creştinească se vădeşte prin dragostea de neprieteni. Dragostea noastră faţă de ceilalţi este datoare să rabde nu numai neplăcerile uşoare si întâmplătoare, ci chiar necazurile şi prigoana, suferinţele si lipsurile pricinuite nouă din vrăjmăşie. Suntem datori nu doar să-i binecuvântăm pe aceşti oameni, ci chiar să le facem bine şi să ne rugăm pentru ei. Cercetează-te pe tine însuţi: ai, oare, astfel de simţăminte faţă de vrăjmaşii tăi? Folosindu-te de acest îndreptar, judecă: ai, oare, dragoste creştinească, fără de care nu este mântuire?

Sursa: Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 [Rom. 2,14-29; Mt. 5, 33-41]

„Eu, însă, vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău”; cu alte cuvinte, lasă-te jertfă samavolniciei şi răutăţii omeneşti. „Dar cum se poate trăi aşa?” Nu te nelinişti. Cel ce a dat această poruncă este Proniatorul şi Purtătorul nostru de grijă. De vei dori cu deplină credinţă, din tot sufletul, să trăieşti neîmpotrivindu-te nici unui rău, Domnul însuşi îţi va rândui un chip de trai nu doar cu putinţă de îndurat, ci chiar fericit. Pe deasupra, deseori se întâmplă ca împotrivirea să-l întărâte şi mai tare pe potrivnic, făcându-l să-ţi pricinuiască noi supărări, în vreme ce dacă dai dovadă de răbdare îl dezarmezi şi-l potoleşti. Ca atare, se întâmplă ca, dacă rabzi primele bântuiri ale răutăţii, oamenilor să li se facă milă şi să te lase în pace; iar împotrivirea şi răzbunarea aţâţă răutatea, care de la un singur om se întinde si molipseşte o întreagă familie, trecând apoi din generaţie în generaţie.

Sursa: Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Rom. l, 28; 2, 9; Mt. 5, 27-32]

„Oricine priveşte la o femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” Dar cum poţi, trăind în societate, să nu priveşti la femei? Vedeţi că nu cel ce priveşte pur şi simplu la o femeie săvârşeşte adulter, ci acela care priveşte cu poftă. De privit, priveşte, dar inima să ţi-o ţii în frâu. Priveşte precum copiii, care se uită la femei cu ochi curaţi, fără nici un fel de gânduri necuviincioase. Femeile trebuie iubite, fiindcă porunca ce priveşte iubirea de aproapele le cuprinde şi pe ele, dar cu iubire curată, ce are în vedere nimic altceva decât sufletul şi duhovnicescul… În creştinism, dat fiind că Dumnezeu nu face deosebire între femeie şi bărbat, această deosebire nu trebuie să fie nici în legăturile dintre creştini. „Din cale afară de greu”, vei zice. Da, fără luptă nu se poate: dar lupta presupune neplecarea duhului în faţa păcatului, iar la Milostivul Dumnezeu această nesupunere se socoate drept curăţie.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Rom. l, 18-27; Mt. 5, 20-26]

„De nu va prisosi mai mult dreptatea voastră decât a cărturarilor si a fariseilor, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor.” Trăsătura cărturarilor: cunoaşterea legii fără silinţă de a trăi potrivit legii. Trăsătura fariseilor: destoinicia purtării din afară fără vreo grijă deosebită pentru îndreptarea simţirilor şi cugetelor inimii. Amândouă aceste stări duhovniceşti sunt osândite a rămâne în afara împărăţiei cerurilor. Aşadar, fiecare să primească de aici lecţia de care are trebuinţă. De învăţat legea evanghelică, e bine s-o înveţi; dar cu condiţia să-ţi rânduieşti viaţa pe potriva cunoştinţelor pe care le ai. În purtare caută să fii vrednic, dar vrednice să-ţi fie şi simţirile dimpreună cu stările lăuntrice ale inimii. Ai aflat ceva? Nu te opri la simpla cunoaştere, ci mergi mai departe şi trage încheierea – ce te îndatorează să faci această cunoaştere şi cu ce prilej și pune în cugetul tău ca negreşit să faci astfel; iar purtarea ta să fie în aşa fel ca nu simţirile şi stările tale sufleteşti să se ascundă în spatele faptelor din afară, ci faptele din afară să fie stârnite de simţirile si stările sufleteşti, oglindindu-le pe acestea cu limpezime. Rânduindu-ţi în acest chip întocmirea lăuntrică, vei fi mai presus decât fariseii şi cărturarii, iar uşile împărăţiei nu vor rămâne zăvorâte înaintea ta. 

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Rom. l, 1-7,13-17; Mt. 4,25; 5,13]

După botezul Domnului, când Duhul S-a pogorât asupra Lui în chip de porumbel, a fost dus de Duhul în pustie să fie ispitit. Aidoma e şi calea fiecăruia. Sfântul Isaac Sirul bagă de seamă într-un loc că de îndată ce guşti dintr-o mângâiere harică sau primeşti de la Domnul vreun dar oarecare, trebuie să te aştepţi la ispite. Ispitele acoperă lumina harului din om de propriii lui ochi, care obişnuiesc să nimicească orice virtute prin părere de sine şi trufie. Ispitele acestea vin atât din afară – necazuri, umilinţe, cât şi dinlăuntru – cugetările pătimaşe, pe care diavolul le slobozeşte într-adins asupra noastră, aşa cum slobozeşti nişte fiare din lanţ. Ca atare, gândiţi-vă cât de mare trebuinţă avem de a lua aminte la noi înşine şi a cerceta din fir a păr cele ce se întâmplă cu noi si înlăuntrul nostru, pentru a vedea de ce se întâmplă aceste lucruri şi ce ne îndatorează ele să facem.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 [Efes. 5, 9-19; Mt. 18,10-20]

Mângâindu-i pe ucenicii Săi, Domnul  spune că pentru ei este mai bine ca El să suie la cer, căci odată suit le va trimite în locul Său pe Mângâietorul – Duhul. S-a pogorât Duhul Sfânt si rămâne în Biserică, săvârşind lucrarea lui Hristos în fiecare credincios. Fiecare creştin este părtaş al Duhului. Acest lucru este atât de trebuincios, că cel care nu are Duhul nu este al lui Hristos. Aşadar, cercetează-te binişor: oare este în tine Duhul harului? Căci el nu rămâne la toţi, ci se mai întâmplă să şi plece. Iată semnele lucrării Duhului în om: mai întâi vine duhul pocăinţei şi îl învaţă pe creştin a se întoarce către Dumnezeu şi a-şi îndrepta viaţa; duhul pocăinţei, săvârşindu-şi lucrarea, îl încredinţează pe creştin duhului sfinţeniei şi curăţiei, căruia îi urmează, în sfârşit, duhul înfierii. Trăsătura celui dintâi e râvna iubitoare de osteneală; trăsătura celui de-al doilea – căldura si dulcea ardere a inimii; trăsătura celui de-al treilea – simţirea înfierii, ce face să iasă din inimă suspinarea către Dumnezeu: „Avva Părinte!”. Ia aminte pe care din aceste trepte te găseşti. Dacă pe nici una, se cuvine să te îngrijeşti mai mult de sufletul tău.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)