Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, a Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic ești în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel de dai viață, pentru aceasta lumea Te slăvește.

Φώς ιλαρόν αγίας δόξης αθανάτου Πατρός, ουρανίου, αγίου, μάκαρος, Ιησού Χριστέ, ελθόντες επί την ηλίου δύσιν, ιδόντες φώς εσπερινόν, υμνούμεν Πατέρα, Υιόν και Άγιον Πνεύμα, Θεόν. Άξιόν σε εν πάσι καιροίς, υμνείσθαι φωναίς αισίαις, Υιέ Θεού, ζωήν ο διδούς· Διό ο κόσμος σε δοξάζει. (Gr.)

O Gladsome Light of the holy glory of the Immortal Father, heavenly, holy, blessed Jesus Christ. Now we have come to the setting of the sun and behold the light of evening. We praise God: Father, Son, and Holy Spirit. For it is right at all times to worship Thee with voices of praise, O Son of God and Giver of Life, therefore all the world glorifies Thee. (En.)

Lumină lină (gr. Φως Ιλαρόν) este o veche cântare scrisă inițial în greaca koiné (limba greacă populară, folosită şi la scrierea Evangheliilor). Este cel mai vechi imn creștin cunoscut, în afara textului biblic, și care este folosit până în zilele noastre. Acest imn este cântat, în Biserica Ortodoxă, la slujba Vecerniei.

Prima sursă scrisă în care această cântare a fost păstrată, sub pana unui autor anonim, sunt Constituțiile Apostolice, scrise spre sfârșitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea d.Hr., în cadrul unui grup de cântări de dimineață, seară, înainte de masă sau seara, la momentul aprinderii lumânărilor. Lumină lină se cânta la momentul aprinderii lumânărilor, seara, fiind cunoscut și sub numele de Cântarea la aprinderea lumânărilor. Deși cuvintele a trei dintre celelalte imnuri sunt preluate din Scriptură sau altele care au fost datate spre anul 150 d.Hr., Lumină lină este prima cântare considerată a fi un imn în sensul modern al cuvântului. În orice caz, este primul exemplu complet în acest sens. Este mult mai ritmat decât altele și este împărțit în doisprezece versuri a câte 4, 6, 8, 9, 10 și 11 silabe pe vers (în versiunea greacă). Sfântul Vasile cel Mare (cca. 330 – 1 ianuarie 379) vorbește despre cântarea imnului Lumină lină ca despre una dintre tradițiile foarte îndrăgite ale Bisericii, la acea dată imnul fiind considerat deja vechi (există însă și voci care atribuie Sfântului Vasile însuși compunerea acestui imn).

La vremea aceea, în Ierusalim o candelă rămânea pururea aprinsă în mormântul gol al Mântuitorului, strălucirea ei fiind un simbol al luminii vii a lui Hristos. Atunci când creștinii se adunau la rugăciune era cântat acest imn, iar la ceremonia numită a aprinderii luminilor, această candelă era scoasă din Mormânt, această singură lumină strălucitoare chemând Biserica să Îl cinstească pe Domnul Cel înviat din morți.

Unii cred că acest imn a fost compus de Atinoghen, un sfânt despre care nu se știe când a trăit, dar a cărui pomenire se face la 16 iulie, și care ar fi alcătuit această cântare în timp ce era dus spre a fi martirizat. Sfântul este adesea reprezentat în chipul unui episcop bătrân, iar alături de el călăul cu un braț paralizat până ce acela va fi sfârșit cântarea. Martirologiul roman relatează: „În Pont, [este celebrată] ziua Sfântului Atinoghen, [care a fost] un teolog vârstnic, care, atunci când era pe cale să primească mucenicia prin foc, a cântat un imn de bucurie, pe care l-a lăsat în scris ucenicilor săi”. Este probabil unul și același cu episcopul care a pătimit în Sevastia Armeniei împreună cu zece ucenici ai săi, în vremea persecuțiilor lui Dioclețian, pe data de 16 iulie, astfel că se poate aprecia că a trecut la Domnul în jurul anului 305 d.Hr.

Se crede că Sfântul Sofronie al Ierusalimului (634-638 d.Hr.), care a fost cunoscut ca imnograf, a revizuit această cântare.