Arhive categorie: Sinaxar

Cuviosul Policarp, Arhimandritul Pecerskăi (24 iulie)

Mult roditor, îmbunătăţit şi aducător de mult folos duhovnicesc a fost acest fericit şi vrednic de laudă, Policarp, fiindcă a adeverit acel cuvînt al lucrătorului ceresc, care zice: Grăuntele de grîu, căzînd pe pămînt, de va muri, mult rod va aduce; şi iar: Cel ce petrece în Mine şi Eu într-însul, acela va face rod mult.

Acest fericit, uitînd slava cea trecătoare şi chipul lumii acesteia şi luînd sfîntul chip îngeresc al călugăriei, s-a sălăşluit în mînăstirea ce străluceşte cu peşterile, ca într-un pămînt arat. El îşi omora trupul cu tot felul de nevoinţe pustniceşti şi totdeauna petrecea în Dumnezeu cu duhul. Aşa a făcut multe fapte vrednice de pocăinţă şi a arătat toate rodurile duhovniceşti din el: dragostea nefăţarnică spre Dumnezeu şi spre aproapele, bucurie pentru ştiinţa cea fără de prihană, pace după biruinţa tuturor patimilor, îndelungă răbdare în ispite şi în necazuri, bunătate în supunere către toţi, milostivire în umilinţă spre cei nevoiaşi, credinţă neîndoită în ascultarea poruncilor, adevăr în împlinirea făgăduinţelor, blîndeţe în mînie, înfrînare în lepădarea bucatelor, a băuturilor celor multe şi dulci şi a tuturor poftelor trupeşti. Căci toate rodurile acestea le crescuse Dumnezeu în acest fericit Policarp şi le sădise Sfîntul Simon, Episcopul Vladimirului şi al Suzdalului; că acela, fiindu-i rudenie după trup, nu voia ca şi după duh să se depărteze de la sine, ci, ca o bună rădăcină, se sîrguia să iasă din el ramură bună.

De aceea, cînd el a fost luat din sfînta Mînăstire Pecersca şi dus la scaunul episcopiei Vladimirului şi al Suzdalului, a luat cu el şi pe fericitul Policarp. Acolo, îndemnîndu-l spre urmarea vieţii celei îmbunătăţite, i-a spus cuvinte folositoare de suflet din citirea şi auzirea celor adevărate pe care le luase de la sfinţii cei mai dinainte fericiţii monahi ai Pecerscăi, cum s-au ostenit ei cu asprime şi atît au plăcut lui Dumnezeu, încît şi aici au strălucit prin nestricăciunea cea făcătoare de minuni a moaştelor lor, în semn de primire a cununei celei nepieritoare.

Fericitul Policarp, arîndu-şi pămîntul inimii sale prin ascultare şi primind acolo seminţele învăţăturii părinteşti, a rodit osteneli însutite. Dar nu numai el singur era mult roditor în bunătăţi, ci şi în toţi cei dreptcredincioşi, dorea să înrădăcineze aceeaşi aducere de roadă. Pentru aceea, toate nevoinţele acestor cuvioşi părinţi ai Pecerscăi, auzite de la fericitul episcop Simon şi plăcute lui Dumnezeu, pe acelea şi pe ale altora ce se mîntuiau, se sîrguia a le scrie spre folos, precum sînt vieţile cele minunate ale multor sfinţi. Deci, fiind lîngă acel fericit bărbat, le-a scris în scrisoarea sa către fericitul Achindin, arhimandritul Pecerscăi, care sînt puse în partea a doua a Patericului.

Însă, deşi fericitul Policarp s-a depărtat după aceea cu trupul de părintele şi povăţuitorul său, Simon, cînd s-a întors de la scaunul său iarăşi în Mînăstirea Pecersca, totuşi niciodată nu se depărta de faptele bune ale acelui sfînt bărbat; pentru că, înrădăcinîndu-se bine în inima sa învăţăturile lui cele mai dinainte, se nevoia spre păzirea şi creşterea lor. Dar Sfîntul Simon nu-l părăsea a-l învăţa şi aici, cercetînd prin scrisorile sale cele pline de învăţături insuflate de Dumnezeu şi de multe chipuri de fapte bune ale sfinţilor din Pecersca. Acea scrisoare avînd-o fericitul Policarp înaintea ochilor săi, toate cuvintele părinteşti le scria pe tăbliţa inimii sale şi, citindu-le cu mintea, le împlinea cu lucrul. Astfel, nevoindu-se cu asprime, s-a înălţat foarte mult la fapta bună.

După ce fericitul Achindin, arhimandritul Pecerscăi, a păstorit turma lui Hristos bine şi cu dumnezeiască plăcere, ajungînd la adînci bătrîneţi, după ostenelile cele de lungă vreme, s-a mutat la Domnul la veşnica odihnă. Atunci în ceata cea aleasă de Dumnezeu a sfinţilor părinţi, nu era altul mai bătrîn şi mai iscusit în nevoinţe călugăreşti decît Policarp. De aceea, el a fost ales ca egumen al marii Lavre Pecersca, ca unul ce era vrednic şi în stare a ţine cîrma egumeniei sfintei lavre. Aceasta s-a întîmplat pe vremea lui Rostislav Mitislavici, marele domn al Kievului şi a mitropolitului Ioan al III-lea, care era al treilea după mitropolitul Clima, cel sfinţit cu capul Sfîntului Clement.

Deci, fericitul Policarp, luînd egumenia sfintei şi marii Lavre Pecersca, se sîrguia cu osîrdie să păzească toate rînduielile mînăstireşti cele aşezate de Cuviosul Teodosie, nebăgînd nimic străin înăuntru. El s-a arătat povăţuitor spre mîngîiere, precum trebuia la acea lavră făcătoare de minuni, cu care foarte mult se împodobea, căci pretutindeni strălucea slava de buna ei rînduială. În vremea ocîrmuirii acestui fericit Policarp, mulţi domni din cei de neam bun şi puternici, folosindu-se de dînsul, se îndemnau spre multe fapte bune, încît, lăsîndu-şi prealuminatele lor scaune, doreau să vieţuiască împreună cu dînsul. Acest lucru s-a adeverit la pomenitul domn al Kievului, Rostislav Mitislavici, pentru că acel domn iubitor de Hristos, folosindu-se prea mult de îmbunătăţitul chip al fericitului Policarp şi-a aşezat în sine o faptă bună ca aceasta: în Sfîntul şi Marele Post, în toate sîmbetele şi duminicile, punea pe vremea prînzului la masa sa, 12 monahi împreună cu al 13-lea, pe fericitul arhimandrit Policarp. Şi astfel, ospătîndu-i, nu-i lăsa să plece deşerţi; iar el în toate duminicile se împărtăşea cu dumnezeieştile Taine, udîndu-şi faţa cu lacrimi, cu multe oftări şi suspinări ale inimii, încît toţi, văzîndu-l într-o umilinţă ca aceea a inimii, nu se puteau opri de la lacrimi.

După ce se sfîrşea Sfîntul şi Marele Post, acelaşi domn iubitor de Hristos, în Sîmbăta lui Lazăr, chema pe toţi fericiţii stareţi, cei cu sfîntă podoabă a Pecerscăi şi, ospătîndu-i pe toţi cu vrednicie şi dîndu-le milostenie, îi trimitea cu cinste. El chema din toate mînăstirile pe fraţi şi-i ospăta, dar mai mult mîngîia pe fraţii Pecerscăi, căci foarte mult iubea viaţa îmbunătăţită a acestora; şi mai ales a fericitului Policarp, povăţuitorul lor, care urma cu totul celor mai mari povăţuitori ai Pecerscăi, lui Antonie şi Teodosie. De aceea, el de multe ori zicea fericitului Policarp să-l primească în călugărie la mînăstirea sa. Dar fericitul îi grăia: „Blagoslovite domn, Dumnezeu v-a poruncit, ca aşa să fiţi, dreptate să faceţi, cu judecată dreaptă să judecaţi şi întru închinarea Crucii să staţi cu neclintire”.

Voievodul Rostislav îi răspundea lui: „Sfinte părinte, domnia acestei lumi nu poate să fie fără de păcat. Deci, de acum m-am amărît şi m-am obosit cu grijile cele de toate zilele; de aceea aş voi ca, cel puţin la bătrîneţile mele, să mă fac monah şi să slujesc lui Dumnezeu, şi unor împăraţi şi domni ca acestora să le rîvnesc, care, umblînd pe calea cea îngustă şi cu necazuri, au aflat cereasca împărăţie”. Fericitul Policarp, auzind acestea, a grăit: „Frate, iubitor de Hristos, de doreşti aceasta din inimă, să fie voia lui Dumnezeu!” Însă, voievodul, cu toate că n-a apucat să-şi îndeplinească dorinţa, cu adevărat – fiind aprins de faptele bune ale acestui sfînt -, o dorinţă ca aceasta din inimă avea şi spre aceasta cu dovedire s-a osîrduit.

Pe cînd el s-a îmbolnăvit în Smolensca şi a poruncit să-l ducă la Kiev, Rognida, sora lui, văzînd pe fratele său foarte slab, îl ruga, zicîndu-i: „Să rămîi aici în Smolensc şi te voi îngropa în biserica cea zidită de tine!” Dar el i-a zis: „Să nu faci aceasta nicidecum. De sînt slab, să mă duci la Kiev şi de mă va lua Dumnezeu pe drum, să-mi pună trupul în împărăteasca zidire, în mînăstirea Sfîntului Teodor. Iar de-mi va ridica Dumnezeu boala aceasta şi-mi va da sănătate, făgăduiesc că mă voi face monah în Sfînta Mînăstire Pecersca, la fericitul Policarp”. După aceasta, boala lui îngreunîndu-se foarte mult şi fiind aproape acum de moarte, a grăit preotului Simon, părintele său duhovnicesc: „Ai să dai seama lui Dumnezeu de aceasta, fiindcă m-ai oprit să fiu călugărit în Mînăstirea Pecersca de acel sfînt bărbat. Căci eu cu adevărat doream să nu-mi socotească Domnul păcat, deoarece nu mi-am săvîrşit făgăduinţa”. Şi astfel şi-a dat fericitul sfîrşit.

Deci, prin atîtea fapte bune, acest pururea pomenit domnitor, a fost început şi pricină de mîntuire la foarte mulţi, întărindu-se duhovniceşte din viaţa cea plină de nevoinţă şi din vorbele cele de Dumnezeu insuflate ale Cuviosului Părintelui nostru Policarp, care a egumenit cu vrednicie, pe vremea domniei lui Rostislav, în Sfînta Lavră făcătoare de minuni a Pecerscăi, care, nu numai pe fraţi, ci şi pe oamenii mireni cei numiţi cu numele lui Hristos, îi trăgea prin lucrarea faptelor bune, spre urmarea sa şi îi povăţuia la calea pocăinţei şi a mîntuirii. Astfel a ocîrmuit păstoria cea încredinţată lui de Dumnezeu, vieţuind mulţi ani şi s-a mutat către Domnul la adînci bătrîneţi, în ziua de 24 iulie, la praznicul sfinţilor răbdători de chinuri domni ai Rusiei, Boris şi Gleb. Iar monahii, îngrijindu-i trupul lui, l-au îngropat cu cinste cu sfinţii părinţi.

După moartea Cuviosului Policarp a fost tulburare în mînă-stire, căci după acest stareţ nu puteau să-şi aleagă lor alt egumen. Că deşi mulţi din fericiţii stareţi de atunci erau vrednici de o treaptă ca acesta, dar nici unul nu voia să o primească, pentru smerenie şi linişte, judecîndu-se pe dînşii a fi mai bine în supunere şi a se nevoi în singurătate; pentru ca, comoara lor cea îmbună-tăţită pe care o cîştigaseră prin multe osteneli, să nu se risipească cu grija şi cu tulburarea, care s-a obişnuit a se atinge de cei mai mari. De aceea era mare necaz şi mîhnire între fraţi, pentru că nu se cădea ca o turmă ca aceea să rămîie nici un ceas fără păstor.

Deci, bătîndu-se a doua zi în toacă, s-au adunat toţi fraţii în biserică şi au început a face rugăciuni către Dumnezeu, către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi către Sfinţii Părinţi Antonie şi Teodosie, chemînd în ajutor pe povăţuitorul lor, pe fericitul Policarp cel adormit. Ei îl rugau pe el să-i încredinţeze, de este plăcut Domnului, cînd îi vor cere semn de la dînsul, despre adevăratul ocîrmuitor în locul său; Deci, acest lucru minunat s-a făcut, căci toţi într-o gură au zis: „Să mergem la Vasile, cucernicul preot din Ştecaviţa, ca el să ne fie egumen şi ocîrmuitorul rînduielilor monahiceşti a mînăstirii Pecersca”. Deci, mergînd cu toţii, s-au închinat preotului Vasile şi i-au zis: „Noi, toţi fraţii şi monahii din mînăstirea Pecersca ne închinăm ţie şi voim să te avem părinte şi egumen”. Iar preotul Vasile, fiind în mare uimire, s-a închinat înaintea lor şi a zis: „Sfinţilor părinţi, eu nici călugăria n-am luat-o asupra mea, iar pentru egumenie de ce v-aţi gîndit la un prost ca mine?” Şi certîndu-se mult cu dînşii şi ei silindu-l prin rugăminte, li s-a făgăduit lor. Atunci ei luîndu-l, s-au dus cu el în mînăstire.

Deci, într-o zi de vineri, a venit la călugăria Părintelui Vasile, Prea Sfinţitul Nichifor, mitropolitul Kievului şi de Dumnezeu iubitorii episcopi: Lavrentie Turovschi, Nicolaie Poloţchi şi toţi preacinstiţii egumeni. Astfel, el a fost călugărit de mîna Prea Sfinţitului Nichifor şi a fost povăţuitor şi păstor bun al monahilor din sfînta mînăstire Pecersca, după fericitul Policarp. Deci, cu rugăciunile şi urmarea vieţii Cuviosului Policarp, era tuturor chip de toate faptele bune, întru slava şi cinstea cerescului povăţuitor şi începătorul păstorilor, Domnul Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, împreună cu cel fără de început al Lui Părinte şi cu preasfîntul, bunul şi de viaţă făcătorul Duh, Căruia I se cuvine, de la toată făptura, neîncetată mărire şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

21 iulie/3 august: AFLAREA MOAŞTELOR SFÂNTULUI PREOT MĂRTURISITOR ROMAN MEDVEDIA (1999)

sf roman din moscova

Cuviosul Mărturisitor Roman Medvedi s-a născut în anul 1874 în satul Zamostie, gubernia Holmskaia, în familia unui mic burghez.

În anul 1892 a absolvit Seminarul Teologic din Holmsk, iar în anul 1897 – Academia Teologică din Sankt-Petersburg cu gradul de doctor în Teologie.

A fost fiu duhovnicesc al dreptului Ioan de Kronştadt. A deţinut funcţia de inspector al Seminarul Teologic din Vilna.

În anul 1901 a fost hirotonit în treapta de diacon şi de preot. A slujit în gubernia Cernigovskaia, iar din anul 1902 – în Sankt-Petersburg, unde a organizat societatea trezviţilor şi a devenit cunoscut ca un bun propovăduitor.

În anul 1907 a fost paroh al Catedralei Amiralităţii „Sfântul Vladimir” din Sevastopol şi blagocin (proestos) al trupelor de pază al Flotei Mării Negre.

În anul 1912 a desfăşurat activitatea pastorală cu marinarii, arestaţi pentru revolta pe lincorul „Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur”.

L-a cunoscut personal pe Patriarhul Întregii Rusii Tihon, care era rector al Seminarul Teologic din Holmsk în perioada studiilor sale.

A fost paroh al Catedralei „Acoperământul Maicii Domnuli” (Biserica „Vasilii Blajenyi”) de pe Piaţa Roşie de la Moscova. Din toamna anului 1919 a devenit parohul bisericii în cinstea Sfântului Ierarh Alexie, Mitropolit al Moscovei, în strada Glinişcev, unde a fondat Frăţia Apărătorilor Ortodoxiei în cinstea Sfântului Ierarh Alexie, Mitropolit al Moscovei. În anul 1920 l-a susţinut activ pe Mitropolitul Serghie (Stragorodski).

La 6 februarie 1931 a fost arestat împreună cu enoriaşii. La 10 mai 1931 a fost condamnat la executare prin împuşcare, însă condamnarea a fost înlocuită cu detenţia în lagăr pe perioada de 10 ani. A fost eliberat înainte de termen pe motive de sănătate şi în anul 1936 s-a stabilit cu traiul în Maloiaroslaveţ.

La 18 august 1937 a fost tuns în monahism cu numele de Iosif. Nu a fost arestat a doua oară din cauza stării sănătăţii extrem de proaste şi cu câteva zile mai târziu, la 8 septembrie 1937, a trecut la Domnul.

La 3 august 1999, cu binecuvântarea Preafericitului Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii Alexei al II-lea, cinstitele moaşte ale Cuviosul Mărturisitor Roman au fost găsite şi transportate la Moscova în biserica „Acoperământul Maicii Domnuli” din Lyshchikova Gora.

Este canonizat în anul 2000.

Serviciul de comunicare al DREB/Патриархия.ru

Sursa: patriarchia.ru/md

 

Sf Roman Mart, Moscova

Cinstitele moaşte ale Cuviosul Mărturisitor Roman Medvedi din Biserica Acoperământul Maicii Domnului din Moscova.

roman_medved_01

 

SFÂNTUL IERARH SWITHUN († 862, sărbătorit la 15 iulie)

VIAŢA SFÂNTULUI IERARH SWITHUN

Sfântul Swithun este unul dintre cei mai cinstiţi sfinţi ierarhi din nordul Europei, fiind protectorul oraşului şi al catedralei din Winchester, Anglia, şi al oraşului şi al catedralei din Stavanger, Norvegia, unde vreme de câteva sute de ani s-au păstrat o parte din moaştele sale (braţul său). Sfinţii Ierarhi Calinic de la Cernica şi Swithun de Winchester sunt şi ocrotitorii parohiei noastre ortodoxe române din Stavanger, Norvegia.

Sfântul Swithun s-a născut în jurul anului 800 în Wessex iar după ce a devenit monah, apoi ieromonah, a fost foarte iubit şi căutat de foarte mulţi credincioşi datorită înţelepciunii şi vieţii sale virtuoase. Datorită râvnei, smereniei şi jertfelniciei sale şi-a câştigat repede renumele de misionar şi ajutător al celor din nevoi, fiind vestit pentru cunoaşterea Sfintelor Scripturi. În această perioadă a ajuns şi mentorul regelui Aethelwulf de Essex şi a fiului acestuia Alfred. Continuă să citești

SFÂNTA MUCENIŢĂ SUNIVA (sec. X, sărbătorită la 8 iulie )

VIAŢA SFINTEI MUCENIŢE SUNNIVA DIN BERGEN

Sfânta Suniva s-a născut în secolul X şi este protectoarea Episcopiei Norvegiene Bjørgvin, a întregii coaste de vest a Norvegiei şi a mai multor parohii ortodoxe. Sfânta Muceniţă Suniva dimpreună cu Sfintele Muceniţe Filofteia de la Argeş şi Tatiana de la Craiova ocrotesc parohia noastră ortodoxă română din Bergen, Norvegia. Numele de Suniva este o formă scandinavă a numelui Sunngifu, care înseamnă, „Darul Soarelui”. Viaţa Sfintei Suniva a fost scrisă la Mănăstirea din Selje, în jurul anului 1170, în limba latină, fiind cuprinsă în lucrarea Acta Sanctorum.

Suniva a fost o prinţesă irlandeză creştină, deosebit de  frumoasă, fiind de mică crescută în învăţătura creştină. Murind tatăl său, Sunniva preia conducerea regatului, iar vestea despre frumuseţea şi înţelepciunea prinţesei s-a răspândit foarte rapid. Un rege păgân din acele locuri şi-a dorit foarte mult să o aibă de soţie, însă fecioara Suniva l-a refuzat nu doar pentru faptul că era păgân, dar mai ales pentru că dorea să-şi închine viaţa lui Hristos, Mirele ceresc. Continuă să citești

30 iunie/1 iulie 2020: SLUJBA PRIVEGHERII ÎN CINSTEA SFÂNTULUI IERARH LEONTIE DE LA RĂDĂUȚI (LIVE)

SLUJBA PRIVEGHERII ÎN CINSTEA SFÂNTULUI IERARH LEONTIE DE LA RĂDĂUȚI (I)

Schitul Sf. Gheorghe-Cloșca, loc. Cloșca, jud. Constanța

Posted by Leontie Fusa on Tuesday, June 30, 2020

 

SLUJBA PRIVEGHERII ÎN CINSTEA SFÂNTULUI IERARH LEONTIE DE LA RĂDĂUȚI (II)

Posted by Leontie Fusa on Tuesday, June 30, 2020

Sfântul Ierarh Leontie, odorul de mult preţ al cetăţii Rădăuţilor

La 1 iulie Biserica pomeneşte pe Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi, unul dintre primii cuvioşi vieţuitori în pământul Moldovei la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui următor. Datorită vieţii alese şi rugăciunilor sale care aveau darul vindecării de boli şi neputinţe, evlavia populară l-a cinstit ca pe un adevărat sfânt încă din timpul vieţii, păstrându-i cu mare cinste moaştele după ce s-a mutat la Domnul. Astfel, în lucrarea „Palinodia“, alcătuită de teologul ucrainean Zaharia Kopistenski prin anii 1621-1622, se aminteşte că, „la Rădăuţi, în episcopie, Sfântul Leontie, făcătorul de minuni, zace cu trupul întreg“, la moaştele sale având loc, an de an, la 1 iulie, un pelerinaj.

Despre Sfântul Leontie Tradiţia spune că s-a născut în nordul Moldovei, nu departe de Rădăuţi, într-o familie creştină evlavioasă. În cetatea Rădăuţilor, Biserica „Sfântul Nicolae“ a fost zidită de Voievodul Bogdan I (1359-1365), ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru izbânda în luptele purtate pentru a pune bazele unui stat liber şi independent la răsărit de Carpaţi, în Ţara Moldovei. Acest lăcaş a fost mediul în jurul căruia Cuviosul Leontie a învăţat carte şi a deprins dragostea pentru cele sfinte, locul în care a făcut primii paşi către tainele lui Dumnezeu. Aici avea să ucenicească pe lângă cuvioşii sihaştri ce se nevoiau în pădurile seculare de pe valea Putnei, ducându-le acestora hrană trupească şi primind în schimb hrană spirituală. Văzând frumuseţea vieţii monahale, a ales calea Mănăstirii Bogdana, a cărei obşte s-a format tocmai în jurul ctitoriei voievodale a Bisericii „Sfântul Nicolae“, la umbra căreia crescuse. La tunderea în monahism a primit numele Lavrentie, adunând în jurul său numeroşi ucenici ce l-au ales drept îndrumător. După primirea harului preoţiei, Cuviosul Lavrentie s-a retras în Codrii Rădăuţilor, continuându-şi viaţa de sfinţenie în sihăstrie.

Schitul lui Lavrentie – prima sihăstrie cunoscută în nordul Moldovei

Către sfârşitul secolului al XIV-lea, Cuviosul Lavrentie, împreună cu ucenicii săi, a înălţat o biserică din lemn într-o poiană, a ridicat chilii şi a pus rânduială de slujbă sihăstrească într-un schit, ce avea să fie numit „Schitul lui Lavrentie“ sau „Schitul Laura“. Auzind acestea, mitropolitul Moldovei, Iosif Muşat, a sfinţit biserica ridicată, numind pe Cuviosul Lavrentie stareţ al schitului şi părinte duhovnicesc al tuturor sihaştrilor ce se nevoiau pe valea Putnei. Pravila hotărâtă de egumenul Lavrentie pentru obştea lavrei era următoarea: hrană o singură dată în zi, la asfinţitul soarelui, afară de sărbători; somn de trei-patru ore pe noapte, iar de la miezul nopţii până dimineaţă – priveghere în biserică, după rânduiala Sfântului Munte şi tradiţia pustnicească. Ziua, monahii se îndeletniceau cu „rucodelia“, acel lucru de mână specific Patericului, ce împletea munca fizică şi rugăciunea inimii. Din secolul al XVII-lea, vechiul schit devine metoc al Mănăstirii Putna, iar, ulterior, biserica schitului avea să devină biserică de parohie. Pe locul unde a fost „Sihăstria lui Lavrentie“, astăzi se află satul Laura, comuna Vicovul de Sus, din judeţul Suceava.

Cuviosul Daniil Sihastrul, ucenic al Sfântului Leontie

Pe când era în Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ din Rădăuţi, Cuviosul Lavrentie şi-a apropiat drept ucenic pe un tânăr, Dumitru, care la vârsta de 16 ani a ales să intre în monahism, primind numele David. Ieromonahul David avea să-şi urmeze învăţătorul la schitul întemeiat de acesta în liniştea Codrilor Rădăuţilor. După ce a vieţuit o perioadă în Mănăstirea Sfântului Lavrentie, a primit de la egumen binecuvântare şi a îmbrăcat marele şi îngerescul chip al schimniciei, primind schima cea mare şi schimbându-i-se numele din David în Daniil. Cu puţin timp înainte de anul 1450, s-a retras în codrii de pe valea pârâului Secu, unde s-a nevoit timp de paisprezece ani, iar mai apoi, în nordul Moldovei, aproape de Putna, pe malul pârâului Viţeul, unde dăinuieşte până astăzi chilia-i dăltuită în piatră. Şi spune Tradiţia că nu erau alţi sihaştri mai sporiţi decât Lavrentie şi fiul său duhovnicesc, Daniil, căci amândoi s-au învrednicit de la Dumnezeu cu darul mai înainte-vederii şi al facerii de minuni, alergând la ei numeroşi bolnavi pentru a afla vindecare.

Cuviosul Lavrentie, de la cârja arhierească la marea schimă monahicească

Prin strădania domnitorului Alexandru cel Bun, s-a întemeiat Episcopia Rădăuţilor, biserica Mănăstirii „Sfântul Nicolae“ devenind, astfel, Catedrală episcopală. Şi rămânând vacant scaunul arhieresc, mitropolitul Sucevei, clerul şi credincioşii au ales episcop al Rădăuţilor pe Cuviosul Lavrentie. Întors la mănăstirea sa de metanie acum ca arhiereu, şi-a continuat viaţa de priveghere monastică împletită cu slujirea Bisericii, împlinindu-şi datoria de arhipăstor al sufletelor credincioşilor din eparhie. Simţindu-se departe de liniştea sihăstriei şi fiind înaintat în vârstă, a decis să se retragă din scaunul episcopal şi să se întoarcă în mijlocul ucenicilor săi.

Reîntors în obştea Schitului Laura, al cărei organizator era, Cuviosul s-a mai ostenit câţiva ani în post şi rugăciune, ajungând la măsura desăvârşirii. Având darul de a-şi cunoaşte dinainte sfârşitul, a cerut să primească marea schimă monahală, primind numele de schimonahul Leontie. Şi adunând pe fiii săi duhovniceşti, le-a dat multe sfaturi şi le-a rânduit egumen şi părinte spiritual pe Cuviosul Daniil Sihastrul, ucenicul său. Şi sărutându-i cu pace, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, fiind înmormântat de ucenicii săi în biserica din lemn a Schitului Laura, unde au început să aibe loc minunate vindecări de boli.

„Canonizat“ de evlavia populară

Vestea minunilor ce se săvârşeau la mormântul fericitului Leontie de la Laura s-a răspândit în întreaga ţară, credincioşii ajungând a cere mitropolitului Moldovei să accepte scoaterea din pământ a odoarelor duhovniceşti şi strămutarea lor în Catedrala episcopală de la Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ (Bogdana) din Rădăuţi. În dangăt de clopote şi în cântări de laudă, mulţime de clerici şi credincioşi au purtat moaştele Sfântului Leontie către Catedrala episcopală, aşezându-le în partea dreaptă a naosului. Zi de zi, oamenii în nevoi îşi aflau alinarea şi izbăvirea din necazuri, închinându-se pentru mijlocirea Sfântului către Dumnezeu. Drumul vechii catedrale muşatine a fost numit, în popor, „Drumul Sfântului“, bătut de credincioşi în pelerinaje şi procesiuni, la nevoie.

Tradiţia mărturiseşte că Sfântul Leontie era prăznuit la 1 iulie, zi în care, după săvârşirea Sfintei Liturghii, se oferea o masă pentru pelerini, săraci şi orfani, cunoscută în popor sub numele de „praznicul Sfântului“. Timp de două secole, cetatea Rădăuţilor şi-a cinstit ocrotitorul, de pe la anul 1430 până la 1639, când oraşul a fost prădat de tâlhari, iar sfintele moaşte au fost tăinuite. Legenda spune că monahii, aflând de apropierea tâlharilor, au ascuns moaştele Sfântului chiar sub locul unde erau depuse, în naos, în faţa tabloului votiv al ctitorilor mănăstirii. Ziua de 1 iulie a fost prăznuită cu aceeaşi evlavie, pelerinajul credincioşilor a continuat an de an, până în vara anului 1783, când stăpânirea austriacă a desfiinţat Mănăstirea Bogdana, transformând-o în biserică de parohie. Fără obştea călugărilor care sporea cultul Sfântului cu rugăciune continuă, vechea tradiţie s-a pierdut, păstrându-se doar reminiscenţe în evlavia bătrânilor, în poveşti populare sau în folclorul local.

O serie de cercetări arheologice efectuate între anii 1974-1977 aveau să scoată la iveală odorul de mare preţ, care nu părăsise nici o clipă lăcaşul în care Sfântul Leontie a învăţat carte şi a primit voturile monahale şi cârja arhierească.

Abia în anul 1991 moaştele Sfântului Leontie au putut fi aşezate într-o raclă, la loc de cinste, pentru a fi venerate de credincioşi, conform Tradiţiei de veacuri.

Ceea ce credincioşii au cinstit de secole, Biserica a confirmat. Astfel, în şedinţa de lucru din 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea oficială a Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuţi şi includerea sa în calendarul creştin ortodox, cu data de prăznuire 1 iulie.

Cântec popular pentru Sfântul Leontie

În tradiţia populară se păstrează şi astăzi un cântec al bătrânilor în care era cinstit Sfântul Leontie:

„Soarele răsare,

Mănăstire mare

Cu vlădica-n frunte

Cine să-l asculte?

Călugării mii

Iesă din chilii

Cu egumenul

Şi cu dichiul

Mi se înşirară

Pe prispă afară

Şi mări-ncepură

A cânta din gură

Un călugăraş

Cântă mai pe nas,

Iar egumenul

Ţine isonul.

Pe vlădică-apoi

Îl luară doi

De mi-l îmbrăcară

În strai nou de vară

Şi cârjă mi-i dară.

Apoi toţi intrară

Pe uşi în altară.

Soarele răsare,

Slujba-i slujbă mare,

Sfânta mănăstire

Plină-i de-omenire.

Moaştele lucesc,

Bine-amirosesc;

Câţi îs lângă ele

Scapă de boli grele.

Câţi din Rădăuţi

Scapă de boli iuţi;

Numai Domnul ştie,

Slava Lui să fie

De-acum pe vecie!“

Sursa: ziarullumina.ro

SFÂNTUL PREACUVIOS ANTONIE DIN DÂMSK, făcătorul de minuni (24 iunie)

12

Cuviosul Antonie s-a născut într-o familie evlavioasă din Novgorod în secolul al XII-lea și a devenit ucenicul Sfântului Varlaam (pomenit pe 6 noiembrie). A fost trimis într-o misiune la Constantinopol pentru nevoile mănăstirii și și-a continuat călătoria cu un pelerinaj la Sfintele Locuri. Întorcându-se în Rusia după cinci ani, l-a aflat pe Sfântul Varlaam pe patul de moarte, așteptându-și iubitul ucenic pentru a-și lua rămas bun de la el și a-l numi succesorul său (1193). Antonie s-a supus voinței părintelui său duhovnicesc, dar a renunțat la demnitatea sa câțiva ani mai târziu pentru a se retrage aproape de lacul Dâmsk, la cincisprezece verste distanță de Tihvin, în regiunea Novgorod, pe un deal pierdut în pădurea de nestrăbătut. Trăind la început într-o peșteră, iar mai apoi într-o colibă de lemn, făcea o foarte aspră nevoință și purta lanțuri. O mulțime de ucenici s-au adunat împrejurul lui și cu binecuvântarea Arhiepiscopului Isaia de Novgorod și cu ajutorul Cneazului Alexandru Nevski (pomenit pe 23 noiembrie), a întemeiat acolo o mănăstire închinată Sfântului Antonie cel Mare și Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. După fericita sa adormire (24 iunie 1224), moaștele Cuviosului au atras o mulțime de pelerini.

(traducere: Protosinghel Leontie Fusa; sursa: ΝΕΟΣ ΣΥΝΑΞΑΡΙΣΤΗΣ ΤΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΟΥ ΕΚΚΛΗΣΙΑΣ, τομος δεκατος, ΙΟΥΝΙΟΣ, pag. 287)

01_Антоний_Дымский1

sursa imaginilor: http://dymskij.ru/svytyny_obiteli 

SFÂNTA DOMNICA DIN ALESKI (10 iunie/ 27 noiembrie)

SFÂNTA DOMNICA DIN ALESKI (10 iunie/ 27 noiembrie)

Sfânta Domnica din Aleski s-a născut în anul 1881, în gubernia Tavra, și a trecut la cele veșnice în ziua de 10 iunie 1967, la vârsta de 86 de ani. Cuvioasa, care s-a nevoit ca monahie, în Mănăstirea Aleski, a fost canonizata de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina în ziua de 25 iunie 2009, iar slujba de proclamare a canonizarii a fost săvârșită în ziua de 15 iunie.

Sfânta Domnica din Aleski

Domna Ivanovna Likvinenko, după numele ei complet, s-a născut în anul 1881, în familia unor credincioși înstăriți din regiunea Tavra. Nu se cunosc alte amănunte despre familia sfintei. Se știe că ea a fost crescută în dragoste față de Dumnezeu și față de aproapele încă din copilărie.

Pe când avea abia 15 ani, după un pelerinaj făcut la Lavra Pecerska, din Kiev, fericita Domna a hotărât să trăiască lângă o mănăstire. Astfel, în anul 1896, ea a fost înscrisă la „Școala de Fete” de lângă Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, din Aleski. Aici, sfânta a învățat să scrie și să lucreze cu mâinile sale. Adesea se ruga în paraclisul închinat Sfântului Ierarh Nicolae, pe care l-a iubit mult toată viața.

După terminarea școlii, Domna a hotărât să rămână în mănăstirea de maici din apropiere. Cu numele Domnica, ea a fost primită în rândul surorilor. Nu se știe când a fost tunsă în monahism și nici când a primit Schima cea Mare. Îi plăcea mult să stea singură și să se roage, citind din Psaltire sau cântând Acatistul Sfântului Nicolae.

Căutând spre curăția sufletului acesteia, egumena mănăstirii a rânduit-o pe Sfânta Domnica la pașterea vițeilor mănăstirii, spre a se putea bucura și mai mult de liniștea și singurătatea mult dorită. Mulți erau uimiți de cumințenia vițeilor care, în preajma sfintei, erau foarte ascultători. Continuă să citești