Acesta din clipa în care intră în mănăstire se dărui fără cruţare de sine ostenelilor, căci cele mai multe ceasuri ale nopţii le petrecea în rugăciune, dând trupul său numai puţină odihnă, tot astfel gusta numai puţină mâncare şi apă, iar ziua, afundat în adâncul peşterii sale, avea ascultarea să sape morminte pentru călugării care treceau la Domnul.

Cuviosul părinte era smerit şi cumpătat, iar orice lucru de prisos ajuns în mâinile sale îl dăruia îndată săracilor. Voind să îşi sporească nevoinţele îşi puse pe sub hainele sale sărăcăcioase bucăţi grele de fier pe care le purtă până la fericita sa adormire.

Pentru viaţa sa aleasă, primi de la Dumnezeu darul de vorbi cu cei adormiţi ca şi cum ar fi fost vii, căci simplitatea şi sfinţenia sa sfărâmau legăturile morţii.

Astfel, săvârşind multe minuni şi încheindu-şi viaţa sa cea bineplăcută Domnului, plecă la cele de Sus, iar trupul său fu aşezat în mormântul pe care el însuţi şi-l săpase şi care deveni îndată izvor nesecat de minuni şi tămăduiri sufleteşti şi trupeşti. Tot acolo fură îngropate şi fiarele grele purtate de dânsul, precum şi crucea mare de bronz pe care o purtase la gât şi care se arătă a fi făcătoare de minuni.