Acest sfânt a trăit pe vremea împăratului Maximian şi a ighemonului Tiberian din cetatea Cartagena. Fiind el silit să jertfească idolilor, a refuzat aceasta, defăimând cu multe cuvinte aspre pe ighemon. Pentru care a fost chinuit mult şi apoi dus la Cartagina unde a fost chinuit din nou. Ajungând în cele din urmã în Tracia, i s-a tăiat capul şi aşa a luat cununa muceniciei.
(24 Februarie /Anglia, sec. VI – VII)
Prin anul 560, Ethelbert a ajuns regele iuţilor, care trăiau în ţinutul Kent, din partea de sud-est a Angliei. Aprigi călăreţi, care năvăliseră în Danemarca, iuţii cuceriseră acea parte a Anglie şi se aşezaseră acolo cu un veac mai înainte.
Pe la anul 590, Ethelbert se închina încă zeităţilor teutone ale strămoşilor săi. Familia sa pretindea că coboară direct din Wodin, stăpânul zeilor nordici. Dorind deci să-şi întindă înrâurirea în lume, el s-a însurat cu Bertha, fiica lui Charibert, regele creştin al francilor (dintre care o parte trăiau în regiunea Franţei de astăzi).
Această vitează tânără era strănepoata Sfintei Clotilde (3 iunie) şi a regelui Clovis. Părinţii săi au răspuns răspicat că o vor da de soţie acestui rege păgân doar cu condiţia ca el să-i îngăduie să-şi ţină credinţa creştină în libertate. Şi primind el, Episcopul Luidhard a fost trimis cu ea să-i fie păzitor şi ajutor şi să săvârşească cununia ei în chip creştinesc.
Ethelbert şi-a ţinut făgăduinţa şi i-a dat noii sale soţii şi preoţilor toată libertatea să-şi practice credinţa. În partea de răsărit a capitalei sale, Canterbury, era o veche biserică închinată Sf. Martin de Tours, ce fusese zidită în veacul al patrulea, înainte ca romanii să părăsească Anglia. Acolo mergea Bertha să se închine şi să se roage.
După câţiva ani, un grup de patruzeci de ieromonahi au sosit în Anglia de la Roma, conduşi de călugărul Augustin. Ei fuseseră trimişi de Sfântul Ierarh Grigorie cel Mare, care auzise că regele Ethelbert se căsătorise cu o creştină. Ethelbert a făcut astfel încât să primească pe aceşti trimişi sub cerul liber, stând pe tron şi înconjurat de gărzi şi de sfetnici. Cuviosul Beda povesteşte că regele „a avut grijă ca ei să nu se apropie de el într-o casă; căci ţinea o veche superstiţie după care, dacă aceia ar fi practicat magia, ar fi putut să aibă prilejul de a-l amăgi şi a-l lua în stăpânire. Dar călugării erau înzestraţi cu putere de la Dumnezeu, nu de la diavol, şi s-au apropiat de rege purtând drept stindard o cruce de argint şi chipul Domnului şi Mântuitorului nostru pictat pe o scândură”.
Ethelbert i-a primit cu cinste, le-a ascultat respectuos cuvintele şi a primit să-i ajute în lucrarea lor. Dar el însuşi şovăia să primească noua credinţă, în parte fiindcă „ a încălca pretenţia la obârşia zeiască (din Wodin) ar fi putut pune în primejdie chiar tronul”. Propovăduitorii au făcut multe convertiri în poporul lui, iar un an mai târziu regele însuşi s-a hotărât să îmbrăţişeze credinţa creştină.
Sf. Ethelbert a fost întâiul domnitor englez care a devenit creştin. A întemeiat o mulţime de biserici şi a ajutat mult la creştinarea ţinutului saxonilor de răsărit (Essex). El a sprijinit aşezarea lui Augustin ca primul episcop de Canterbury, a lui Iust ca întâiul episcop de Rochester şi a lui Melitie ca întâiul episcop al Londrei.
Cu totul, el a domnit cincizeci şi şase de ani. După moartea lui, în 616, a fost înmormântat alături de iubita sa Bertha într-una din bisericile întemeiate de el, vestita biserică mânăstirească a Sfinţilor Petru şi Pavel din Canterbury. Biserica a fost un mare loc de pelerinaj până în veacul al şaisprezecelea.
Regina Bertha, deşi nu a fost canonizată oficial ca sfântă, a avut un rol însemnat în lucrarea creştină a soţului ei. Ea este chiar asemuită cu Sfânta Elena, mama Sf. Constantin cel Mare (21 Mai). Unul din compilatorii Vieţilor Sfinţilor spune despre ea în chip poetic: „Tradiţia aminteşte alesele şi îndrăgitele virtuţi ale Reginei Bertha, dar puţine se ştiu despre viaţa ei; ea a lăsat doar o scurtă şi nedesluşită scânteiere peste acele îndepărtate şi întunecoase zări, asupra cărora dăinuie ca o stea vestitoare a soarelui.”
Acesta se născu în Kazan în preajma anului 1530. După cum el însuși mărturisește, sluji ca preot într-o biserică a Sfântului Nicolae din apropierea târgului din Kazan. Mai apoi îmbrăcă haina monahală, iar din 1582 deveni arhimandrit al mănăstirii Schimbării la Față din Kazan, iar 13 mai 1589 fu uns episcop și cel dintâi mitropolit al Kazanului.
În vreme slujirii sale ca preot în biserica Sfântului Nicolae, fu aflată icoana Maicii Domnului din Kazan.
Cu binecuvântarea arhiepiscopului Ieremia al Kazanului, sfântul Ermoghen purtă pe brațe icoana de la locul aflării sale până la biserica Sfântului Nicolae unde slujea acesta. Având darul scrisului, sfântul Ermoghen scrise în anul 1594 despre minunata aflare a icoanei și minunile săvârșite prin harul ei.
Sfântul Ierarh Sigfrid este cel care a adus lumina Evangheliei lui Hristos în Suedia de astăzi, tocmai de aceea este supranumit şi Luminătorul Suediei. El l-a botezat în anul 1008 la Husaby, în estul provinciei Gothland, pe Regele Olof Skötkonung, Regina Estrida, copiii şi curtea lor, la fântâna care este numită până astăzi „Fântâna Sfântului Sigfrid”, loc de primenire duhovnicească pentru numeroşii pelerini de odinioară. La 300 de metri de „Fântâna Sfântului Sigfrid” se află o străveche biserică din piatră din secolul XII, construită pe locul alteia mai vechi, din lemn, din secolul XI unde se crede că ar fi fost înmormântați Regele suedez Olof şi Regina Estrida, părinţii prințesei vikinge Ingegerd, ce care a îmbrăcat mai târziu haina monahală și a sfințeniei, cunuscută îndeobște ca Sfânta Ana de Novgorod. Sfântul Sigfrid este protectorul catedralei şi al oraşului său de reşedinţă Växjö, unde avem şi o parohie ortodoxă română ocrotită de Sfinţii Ierarhi Mărturisitori Iosif din Maramureş şi Sigfrid, Luminătorul Suediei. Continuă să citești
Cuviosul Isaachie se îndeletnicise în lume cu negoţul şi strânsese astfel multe bogăţii, însă gândindu-se la cât de deşarte sunt toate cele ale lumii, se hotărî să lase tot şi să se facă monah. Astfel merse la Lavra Peşterilor, unde pentru ascultarea sa primi haina monahală. De atunci se dărui unor aspre nevoinţe, căci cu binecuvântarea cuviosului stareţ Antonie, se zăvorî în cel mai adânc colţ al peşterii, în cea mai întunecată dintre chilii, care era umedă şi foarte strâmtă. Pentru a-şi chinui şi mai mult trupul, îşi scoase cămaşa de lână pe care o purtau toţi fraţii şi se îmbrăcă cu o blană de capră aspră care se uscă pe trupul său. Astfel se zidi în chilia sa, rugându-se neîncetat cu lacrimi zi şi noapte, odihnindu-se numai puţin pe un buştean, mâncând o dată la două zile puţină pâine uscată şi bând puţină apă, pe care le aducea însuşi cuviosul stareţ. Petrecu astfel şapte ani.
Cristian s-a născut în Albania. La vârsta de 40 de ani a plecat la Constantinopol, unde a lucrat ca grădinar.
Într-o zi, pe când vindea mere la piață, a venit un turc ce voia sa-i ia toate merele pe nimic. Cristian nu s-a lăsat, s-au luat la ceartă, iar turcul s-a înfuriat și a căutat să se răzbune.
S-a dus la autorități și l-a pârât pe Cristian, cum că ar fi spus că vrea să devină musulman. Adus înaintea judecătorului, Cristian a fost întrebat dacă este adevărat. „Pentru Dumnezeu, a răspuns sărmanul grădinar, n-am spus așa ceva niciodată. Sunt creștin și nu vreau să-mi schimb credința, chiar de-ar fi să rabd chinuri”.
Judecătorul a poruncit să fie bătut bine, cu bâtele, încât i-au spart și capul, umplându-se de sânge, după care a fost legat, dus la închisoare și pus cu picioarele în butuci.
În aceeași închisoare s-a întâmplat să fie închis, în același timp, învățatul monah Chesarie Daponte, la a cărui intervenție Cristian a fost eliberat din butuci. Acesta i-a dat părintelui o foiță de metal prețios pe care o avea ascunsă, rugându-l să o vândă și să-i facă pomenire după ce va muri.
În aceeași zi, Cristian a fost scos în afara cetății, unde și-a plecat capul de bună voie și împăcat, dându-și sufletul în mâinile Domnului.
Astfel, Noul Mucenic din Constantinopol a lăsat grădinile de pe malurile Bosforului pentru a fi grădinar al Raiului. Tăierea sfântului său cap a avut loc în ziua de 12 februarie 1748.
Monahul Chesarie Daponte a scris viața și pătimirile Mucenicului, fiind cuprinse și în Sinaxarul Sfântului Nicodim Aghioritul.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-ne!
Sfântul Ierarh Alexie, Mitropolitul Moscovei și al Întregii Rusii (12/25 februarie)
Sfântul Alexie, făcătorul de minuni al Rusiei, a fost de neam boieresc. Părinţii lui se numeau Teodor şi Maria şi erau din părţile Severului, din cetatea Cernigovului. El s-a născut pe vremea marelui cneaz Ioan Daniilovici, care i-a fost naş la Sfântul Botez şi-i puseră numele Elefterie. După ce a venit în cuviincioasa vârstă, părinţii l-au dat la învăţătură şi, fiind el de 12 ani, i s-a întâmplat a umbla prin pustie, unde întindea curse pentru prinderea păsărilor. Apoi, adormind, se auzi către dânsul un glas, zicând: „Alexie, pentru ce te osteneşti în deşert? Iată, te voi face vânător de oameni”.
Atunci, deşteptându-se copilul din somn, nu a văzut pe nimeni şi s-a mirat de glasul ce auzise. Din ceasul acela era în mare chibzuire, nepricepând ce sfârşit are să aibă o vedenie ca aceea.
Iubind pe Dumnezeu din tinereţe, cuviosul a lăsat pe părinţii săi şi căsătoria. Apoi, dorind să slujească Stăpânului Hristos, s-a dus în Mănăstirea Sfintei dumnezeieştii Arătări (Boboteaza), din cetatea Moscova, şi s-a tuns în chipul monahicesc de egumenul Ştefan, fratele făcătorului de minuni Serghie. La tundere, îi puseră numele Alexie, cum s-a spus mai sus, când a avut vedenia visului, zicând către sine glasul acesta: în loc de vânare de păsări, vei vâna oameni.
Când s-a tuns avea 20 de ani şi a petrecut în rânduiala monahicească până la 40 de ani, slujind lui Dumnezeu cu post, cu veghere de toată noaptea şi cu neîncetate rugăciuni, încât mulţi se minunau de nevoinţa lui. Era vestit şi slăvit de toţi pentru viaţa sa îmbunătăţită, şi chiar marele cneaz al Moscovei, Simeon Ioanovici, şi mitropolitul Teognost îl iubeau foarte mult. De aceea, pentru prea multele sale fapte bune, îl puseră episcop în marea cetate Vladimir. Iar după moartea mitropolitului Teognost, marele cneaz Ioan Ioanovici, care luase domnia după fratele său Simeon, a ales cu sobornicească judecată pe Sfântul Alexie şi l-a trimis la Constantinopol spre sfinţire, la Prea Sfinţitul patriarh Filotei. Apoi l-a aşezat Mitropolit al Kievului şi a Toată Rusia. Deci, întorcându-se Sfântul Alexie de la Constantinopol şi luând acea mare ocârmuire a Bisericii, a început a se nevoi, adăugând osteneli peste osteneli, încât era la toţi luminător şi chip turmei cu cuvântul, cu viaţa, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa şi curăţia.
în acea vreme împărăţea în Sciţia păgânul împărat Verdevir, care-şi ucisese cei 12 fraţi ai săi, fiind cumplit şi foarte nemilostiv, care voia război asupra creştinilor şi toţi se temeau de el. Sfântul Alexie, fiind rugat de marele cneaz Ioan, s-a dus în tabără la Verdevir şi, potolind mânia lui cu blânde cuvinte, a mijlocit pace creştinilor şi s-a întors iarăşi la Moscova, la scaunul său. Căci, din cauza războaielor dese şi a năvălirilor barbare, se mutase acolo scaunul mitropoliei de către Sfântul Petru, mitropolitul Kievului. După aceasta a ridicat o biserică în numele Domnului nostru Iisus Hristos, adică a Chipului celui nefăcut de mâini. Apoi a aşezat mănăstire şi a alcătuit într-însa viaţă de obşte, încredinţând egumenia lui Andronic, ucenicul Sfântului Serghie, făcătorul de minuni; după aceea a ridicat şi multe alte biserici prin alte cetăţi şi locuri.
Deci străbătea despre dânsul cinstea cea mare, nu numai între credincioşi, dar şi între necredincioşii agareni, care nu auziseră de Hristos. Dar păgânul împărat Amurat, al agarenilor, avea pe împărăteasă oarbă de trei ani şi, auzind de Sfântul Alexie şi de câte face Dumnezeu prin rugăciunea lui, a trimis la marele cneaz Dimitrie Ioanovici şi l-a rugat să trimită la dânsul pe omul lui Dumnezeu, Alexie, ca să se roage pentru împărăteasa lui şi să-i dea vedere, zicând: „De se va tămădui împărăteasa mea prin rugăciunea aceluia, vei avea pace cu mine, iar de nu-l vei trimite, apoi cu sabie şi cu foc îţi voi prăda ţara”.
Primind o scrisoare ca aceasta de la acel împărat şi ajungând în cetatea Moscovei, Sfântul Alexie socotea greu lucrul acela, zicând că este mai presus de puterea sa. Însă, rugându-l marele cneaz Dimitrie, a binevoit să meargă în pământul agarenilor; dar mai întâi a făcut rugăciune cu tot clerul în biserica cea mare, sobornicească, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.
Săvârşind rugăciunile sale acest mare arhiereu al lui Dumnezeu, s-a aprins o lumânare singură la mormântul Sfântului Petru, făcătorul de minuni, şi priveau toţi. Din această întâmplare Sfântul Alexie a luat încredinţare despre ajutorul lui Dumnezeu care îi gătea calea cea cu bună sporire. Luând o părticică de ceară din lumânarea care se aprinsese de la sine, a făcut o lumânărică şi a pornit pe cale cu sfinţitul cler, punându-şi nădejdea în Dumnezeu cu neîndoire. Dar mai înainte de a ajunge sfântul în cetatea agarenilor, împărăteasa a văzut în vedenie pe arhiereul lui Dumnezeu, Alexie, venind cu toţi preoţii în veşminte arhiereşti. Deşteptându-se din somn, a poruncit ca îndată să se gătească veşminte de mare preţ arhiereului şi preoţilor, după cum văzuse în vis.
Deci, apropiindu-se sfântul, l-a întâmpinat împăratul agarenilor cu mare cinste şi l-a dus în palatele sale. Iar arhiereul lui Dumnezeu, Alexie, începând cântarea, a poruncit să aprindă lumânarea făcută din ceara luată de la lumânarea care se aprinsese singură la mormântul Sfântului Petru şi, după multă rugăciune, a stropit pe împărăteasa cea oarbă cu apă sfinţită şi îndată împărăteasa a văzut bine din ceasul acela. Atunci împăratul cu boierii săi şi cu toţi câţi erau acolo s-au mirat foarte de acea minune preaslăvită şi înălţau laude lui Dumnezeu, apoi, cinstind împăratul pe Sfântul Alexie şi pe cei ce erau cu dânsul, i-a eliberat cu cinste şi cu daruri multe, la ale lor cu pace.
Întorcându-se de acolo, Sfântul Alexie a ridicat o biserică de piatră înăuntrul cetăţii Moscova, în numele Sfântului Arhanghel Mihail, în amintirea cinstitei şi slăvitei lui minuni, ce s-a făcut odată în Hone. Apoi a întemeiat o mănăstire, care până acum se cheamă «Minune» şi a poruncit ca într-acea biserică să-l pună după moartea sa. Încă şi alte multe lucruri de mirare făcând întru slava lui Dumnezeu şi păstorind turma oilor lui Hristos celor bine cuvântătoare, s-a apropiat de fericitul său sfârşit, în adânci bătrâneţi.
Cunoscând plecarea sa către Dumnezeu, a săvârşit slujba cea dumnezeiască şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Apoi, dând pace voievodului şi poporului în sărutarea cea de pe urmă tuturor, s-a dus către Domnul, în anul 6886 (1378 d.Hr.) în 12 zile ale lunii februarie. A petrecut în arhierie 24 de ani, iar vârsta lui era de 85 de ani. Şi-l îngropară cu cinste, în biserica Sfântului Arhanghel Mihail, cea zidită de el în hotarele Bunei Vestiri a Preacuratei Fecioare, Născătoare de Dumnezeu.
După mulţi ani s-au găsit sfintele şi mult tămăduitoarele lui moaşte întregi, iar veşmintele nestricate, ca îmbrăcate de ieri. După aceasta, a fost adus Sfântul Alexie în biserica cea zidită în numele lui, în care şi până acum izvorăsc multe tămăduiri din sfintele lui moaşte, ca din izvor, şi se dă ajutor tuturor celor care cu credinţă cer sfintele lui rugăciuni, cu darul lui Dumnezeu şi al Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Sfânta Cuvioasă Ana din Novgorod († 1050)
Sfânta Cuvioasă Ana a fost fiica primului rege creştin al Suediei, Olof Skötkonung, devenind, datorită sfinţeniei vieţii ei, una dintre cele mai venerate sfinte din calendarul ortodox slav. Sfânta Ana ocroteşte foarte multe aşezăminte euharistice în Rusia şi în nordul Europei. Dimpreună cu Sfintele Cuvioase Parascheva de la Iaşi şi Teodora de la Sihla este protectoarea parohiei ortodoxe române din oraşul Århus, Danemarca.
Prinţesa vikingă a fost cunoscută în patria ei ca Ingegerda, dar când a venit în Rusia ruşii au numit-o Irina. Numele de Ana l-a primit cu puţin înainte de moarte, când a luat chipul monahicesc. Ana a beneficiat de o blagloslovită creştere duhovnicească, căci tatăl său şi mama sa, Regina Estrida, erau amândoi cu totul dăruiţi noii lor credinţe creştine. Despre Regina Estrida se spune că „descindea din cea mai aleasă familie a Suediei, fiind vestită pentru mintea ei strălucită, inima plină de dragoste şi dărnicia ei. Toţi copiii ei au rămas vestiţi pentru drăgălăşenia lor şi înaltele lor daruri duhovniceşti”. Continuă să citești
Sfântul Ansgar (Oscar), apostolul Nordului – 3 februarie – Prin activitatea sa misionară, Sfântul Ansgar a contribuit la convertirea parţială a danezilor şi suedezilor la creştinism, fiind şi primul arhiepiscop de Hamburg, arhiepiscopie înfiinţată în anul 831 ca centru al misiunii pentru ţările nordice.
În întregime fiind cuprins de dragostea pentru Dumnezeu şi pentru oameni, la fel ca Apostolii, Sfinte Mucenice Ansgar, ai călătorit în depărtări ca să duci mântuire celor aflaţi în întuneric, jertfind durerea ta pe altarul inimii tale, iar prin truda şi osteneala ta aducând mărturie despre Mântuitorul ca un mucenic şi îndurând pericolele uscatului şi mării de dragul Său, fără să fii descurajat de ispite şi necazuri. Pentru acestea, roagă-te cu îndrăzneală să fie mântuite sufletele noastre.
În întreg nordul păgânii s-au mâniat, nerenunţând la idolatria găunoasă şi adunându-se împreună împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale. Dar viteazul Mucenic Ansgar a sfărâmat legăturile credinţei false şi i-a eliberat pe danezi şi suedezi de oprimarea demonilor, dăruind teritoriile lor lui Dumnezeu pentru moştenitorul Său şi chiar şi cele mai extreme părţi ale Pământului stăpânirii Sale. Pentru acestea, cu frică de Dumnezeu şi cu cutremur ei L-au slujit, bucurându-se după obiceiul ortodox.
Sfântul Ansgar, Apostolul Nordului şi Luminătorul Danemarcei, numit şi Anskar sau Oscar (8 septembrie (?), 801 – 3 februarie, 865) a fost Arhiepiscop de Hamburg-Bremen. Prăznuirea sa se face în ziua adormirii în ziua de 3 februarie.
Ansgar a fost tipul călugărului ideal al epocii carolingiene, atunci când Carol cel Mare încredinţa mănăstirilor nu numai misiunea de reevanghelizare şi de reorganizare a Europei, răvăşite de precedentele migraţii ale popoarelor din nord şi din est, dar de convertirea tuturor acelor regiuni care, încetul cu încetul, treceau sub influenţa Sfântului Imperiu Roman. Despre Ansgar se spune că a fost „călugăr în interior şi apostol în afară”, căci a făcut să strălucească în viaţa sa carisma monastică a sfântului Benedict şi cea apostolică a sfântului Patriciu. Continuă să citești
(Sursă: http://ocafs.oca.org/FeastSaintsViewer.asp?SID=4&ID=1&FSID=205302)
Sfinţii Cuvioşi Gheorghe Ioan si Ioan în Mănăstirea Betania
(Sursă: http://pravoslavie.ru/htdocs/sas/image/betania-saints.jpg)
Sfântul părinte Gheorghe (Mkeidze) s-a născut în satul Şuvava din ţinutul Racha în preajma anului 1877. Primi educaţie militară – ţinută la mare cinste în acea vreme în rândul aristocraţiei gerogiene -, însă în loc să urmeze o carieră militară pentru apărarea imperiului rus, se implică în mişcarea de eliberare naţională. La un moment dat, evlaviosul şi învăţatul Gheorghe fu secretarul personal al sfântului Ilie Şavşavadze (cel Drept, 20 iulie). Se întâlnea adesea cu duhovnicul sfântului Ilie, sfântul ierarh Alexandru (Okropiridze, pomenit în ziua de 27 octombrie) şi cu sfântul mucenic Nazar (Lezhava), cunoscând şi alţi mari îndrumători duhovniceşti ai timpului. Continuă să citești
