Sfântul Cuvios Gheorghe Ioan Mkheidze din Georgia (21 ianuarie)

(Sursă: http://ocafs.oca.org/FeastSaintsViewer.asp?SID=4&ID=1&FSID=205302)

Sfinţii Cuvioşi Gheorghe Ioan si Ioan în Mănăstirea Betania

(Sursă: http://pravoslavie.ru/htdocs/sas/image/betania-saints.jpg)

Sfântul părinte Gheorghe (Mkeidze) s-a născut în satul Şuvava din ţinutul Racha în preajma anului 1877. Primi educaţie militară – ţinută la mare cinste în acea vreme în rândul aristocraţiei gerogiene -, însă în loc să urmeze o carieră militară pentru apărarea imperiului rus, se implică în mişcarea de eliberare naţională. La un moment dat, evlaviosul şi învăţatul Gheorghe fu secretarul personal al sfântului Ilie Şavşavadze (cel Drept, 20 iulie). Se întâlnea adesea cu duhovnicul sfântului Ilie, sfântul ierarh Alexandru (Okropiridze, pomenit în ziua de 27 octombrie) şi cu sfântul mucenic Nazar (Lezhava), cunoscând şi alţi mari îndrumători duhovniceşti ai timpului.

Dorind să să îşi închine viaţa sa Domnului, Gheorghe primi tunderea în monahism de la sfântul ieromonah Nazar. În firea sa se îmbina ţinuta nobilului cu nevoinţa smerită a călugărului. Primi harul preoţiei, iar apoi curând fu înălţat la treapta de arhimandrit.

Purtând în inima sa adâncă iubire de oameni şi de neamul său, sfântul părinte îndură de bunăvoie poverile şi suferinţele patriei sale din acele vremuri.

În anul 1924, în timp ce părintele Gheorghe se nevoia în mănăstirea Krisa din Kaketi aflată în estul Georgiei, un grup de cekişti înarmaţi pătrunseră în mănăstire. Aceştia îl bătură, îi tăiară părul, îi raseră barba şi îl ameninţară că îl vor omorî. Căută să se ascundă la familia sa, însă fără rezultat, căci doi fraţi ai săi în timp ce acesta dormea îi raseră barba. Mai târziu, unul dintre ei se sinucise, iar celălalt împreună cu soţia sa fură împuşcaţi mortal de cekişti. În acelaşi an, vizită mănăstirea Betania unde îl cunoscu pe părintele Ioan (Maisuradze, pomenit la 23 ianuarie) alături de care avea să se nevoiască pentru restul vieţii sale.

Sănătatea părintelui Gheorghe era fragilă, de aceea săvârşea numai ascultările cele uşoare. Îngrijea grădina de legume şi se ocupa şi cu creşterea albinelor. Din când în când dădea toată hrana mănăstirii săracilor, asigurându-l pe părintele Ioan că Dumenzeu Însuşi se va îngriji de hrana lor zilnică.

Înalt, slab, cu spatele drept, părintele Gheorghe era riguros în înfăţişare şi în purtări. Vorbea puţin cu ceilalţi, iar copiii nu se jucau cu el cum se jucau cu părintele Ioan. Ştiindu-i firea, încercau să îi intre în voie prin purtări frumoase şi spunând cu voce tare rugăciuni. Părintele nu era bucuros să iasă din mănăstire, însă era nevoie să călătorească des în Tbilisi căci acolo se aflau mulţi creştini tăinuiţi care lucrau în guvern.

Părintele Gheorghe primi de la Dumnezeu darul înaintevederii şi al vindecării, însă le ascundea cu grijă. Când era silit să le arate, trecea repede peste ele ca şi cum nu ar fi fost nimic ieşit din comun. Odată, un pelerin veni la mănăstire şi fu uimit când părintele îi ştia numele. Văzându-i uimirea, părintele îi spuse că participase la botezul său cu treizeci de ani în urmă, pentru a se ascunde pe sine. Părintele ştia mai înainte când nepotul său îşi va aduce cele două surori pe care nu le mai văzuse de 48 de ani, pentru a vizita mănăstirea în timpul Postului Mare. Luminat de Dumnezeu, gătea mai înainte peşte şi aşeza masă bogată când se iveau ocazii speciale.

Rugăciunile părinţilor Gheorghe şi Ioan vindecară pe nepotul celui dintâi, care suferea de o formă mortală de meningită, redară auzul unui copil surd şi tămăduiră pe mulţi alţi bolnavi sau infirmi.

În anul 1957, când părintele Ioan plecă la Domnul, părintele Gheorghe primi tunderea în marea şi îngereasca schimă cu numele Ioan, în cinstea fratelui său duhovnicesc plecat de curând la Domnul. Părintele Gheorghe-Ioan fu nevoit să ducă singur întreaga răspundere a treburilor mănăstirii. Curând, acest lucru îi şubrezi şi mai mult sănătatea. Ucenicii săi începură să vină din oraş pentru a-l îngriji.

Odată veni în mănăstire o tânără de douăzeci de ani, plângându-se de dureri neîncetate de cap. I se spusese că apa de la mănăstirea Betania o va vindeca. Rămase acolo o săptămână şi se vindecă. Când plecă pentru a se întoarce acasă, părintele Gheorghe-Ioan o conduse cinci mile în ciuda stării sale fragile.

Maica Domnului apăru sfântului părinte în vedenie alinându-i o durere cumplită a trupului său. Altă dată, îi apăru sfânta muceniţă Tecla arătându-i un ciorchine de strugure. Cu câteva zile înainte de adormirea sa, sfântul părinte se afla în oraş când un înger îi apăru vestindu-i apropiata plecare la Domnul, îndemnându-l să se întoarcă la mănăstire şi să se pregătească pentru plecarea din lumea aceasta.

Cuviosul părinte Gheorghe-Ioan (Mkheidze) adormi cu pace în anul 1960, fiind înmormântat în curtea mănăstirii, alături de fratele său de nevoinţă, părintele Ioan (Maisuradze). Cei doi cuvioşi părinţi fură trecuţi în rândul sfinţilor la 18 septembrie 2003, fiind numiţi cu adâncă evlavie „un singur suflet în două trupuri”.