Inima tânărului ascet nu a întârziat să se aprindă de flacăra iubirii dumnezeieşti. Stareţul Iosif, văzând la Haralambie o atât de mare râvnă şi sporire încă de la început, slăvea neîncetat pe Domnul şi-i spunea părintelui Arsenie:
„Plin de prejudecăţi pricinuite de vederea primei peşteri, şi-a continuat povestirea stareţul Haralambie, aproape că nu-mi venea să intru înăuntru. Dar intrând, m-am mirat când am văzut că această chilie era cu totul diferită. Deşi era mică şi strâmtă, era îngrijită, curată, toate erau puse la locul lor. Ei, atunci am răsuflat uşurat, nu a trecut mult timp şi vestea venirii mele a ajuns şi la bătrânul Arsenie, care m-a primit cu multă bucurie. După aceea, am mers din nou la stareţ, care m-a întrebat:
„Urcând spre Sfânta Ana Mică, spunea el însuşi, aşteptam să ajung la peşteri şi fiindcă nu vedeam, nimic altceva decât stânci, am început să strig:
Sfântul Munte – Peşterile de la Sfânta Ana Mică, 7 iulie 1950
Stiliştii, cu toată împotrivirea episcopului Hrisostom, în anul 1950, au răspândit acea renumită enciclică prin care susţineau că Biserica ce ţine noul calendar este eretică şi lipsită de har. Haralambie, dezamăgit fiind de rezultatul luptei, s-a hotărât să plece la mănăstire. Şi-a luat rămas bun de la ai săi şi a pornit spre Sfântul Munte, la Sfânta Ana Mică pentru a-l întâlni pe naşul şi unchiul lui. Intenţiona să meargă apoi în Eghina să o vadă şi pe mătuşa lui, monahia Eupraxia, uceniţa ascetului Ieronim, după care avea să se întoarcă în Sfântul Munte hotărât să rămână lângă unchiul său pentru a deveni monah.
În sfârşit au crescut şi cei doi fraţi gemeni, Cozma şi Damian. Deja absolviseră studiile superioare. Cozma a fost numit învăţător, iar Damian funcţionar de stat.
Dezlegat fiind de îndatoririle familiale, Haralambie a început să se pregătească pentru marele vis al vieţii sale. Dar au apărut alte piedici. Acum însă de la oamenii din cercul bisericesc, adică din partea stiliştilor.
– Nu înţelegeţi? Am făgăduit lui Dumnezeu!
Aşa cum am mai spus, ne aflam în perioada întunecată a ocupaţiei. Haralambie, credincios făgăduinţei lui, nu-şi mai aparţinea sieşi. Dacă a mai rămas în lume, a făcut-o pentru că s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu. La îndemnul dascălului său Ilie, dar şi a consătenilor lui, a rămas pentru a-i ajuta pe fraţii lui în acea perioadă grea a ocupaţiei. Dar prin anul 1944, când deja armatele de ocupaţie se retrăgeau, s-a întâmplat în familia sa un alt eveniment dureros.
Înainte de a continua, este bine să facem o mică paranteză pentru a vedea ce s-a întâmplat şi cu făgăduinţele prizonierilor. De cea a lui Haralambie ne vom ocupa mai pe larg. În ceea ce-l priveşte pe micul Damian, acesta a rămas credincios făgăduinţei lui atâta timp cât a trăit, ţinând candela din casă nestinsă. Continuă să citești
„De îndată ce ne-am întors acasă, continuă Părintele Haralambie, am alergat direct la iconostas pentru a mulţumi lui Dumnezeu şi Sfântului Gheorghe. Atunci l-am văzut pe tatăl meu îngenuncheat şi cu ochii plini de lacrimi.
– Tată, tată, ne-am întors! Ne-a izbăvit Sfântul Gheorghe!
– Slavă lui Dumnezeu, fiul meu!
Şi ne-am îmbrăţişat.
– Tată, vrei să îţi spun ceva important?
– Da, fiul meu.
