[Fapte 5, 21-33; In. 6, 14-27]

Ceea ce grăiseră mai înainte Petru şi Ioan către mai-marii iudeilor le-au spus mai apoi toţi Apostolii:
„Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni; Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Iisus, pe care voi L-aţi omorât, spânzurându-L pe lemn. Pe Acesta, Dumnezeu L-a înălţat Stăpânitor şi Mântuitor, ca să-i dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor; şi-I suntem martori întru aceasta noi si Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a dat celor ce îl ascultă”. Ce mărturisire deschisă, deplină, hotărâtă si limpede! Dumnezeu a rânduit ca Cel Răstignit să fie Mântuitorul nostru prin iertarea păcatelor întru pocăinţă. Martori sunt Apostolii şi Duhul Sfânt, care lucra vădit în ei şi în toţi credincioşii. Aceiaşi martori îşi păstrează puterea până în zilele noastre. Grăind Sfinţii Apostoli e ca şi cum am fi văzut şi am fi auzit noi înşine, cu ochii şi cu urechile noastre. Şi Duhul harului lucrează necontenit în Sfânta Biserică – prin minuni, prin întoarcerea păcătoşilor si mai ales prin preschimbarea celor ce lucrează cu osârdie Domnului, prin sfinţirea şi umplerea lor de daruri harice vădite. Aceste lucruri dau mai mare putere mărturiei Apostolilor, şi toate împreună puternice sunt să dea naştere în toate sufletele iubitoare de adevăr unei încredinţări nestrămutate în adevărul lui Hristos. Să mulţumim Dumnezeului adevărului, Care ne arată în chip atât de limpede adevărul Său!..

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Fapte 5,1-11; In. 5, 30 -6,2]

De ce au păcătuit astfel Anania şi cu Safira? Fiindcă au uitat că Dumnezeu vede faptele şi gândurile lor. Dacă ar fi cugetat că Dumnezeu vede toate cele din afară şi cele lăuntrice ale lor mai bine decât toţi oamenii şi decât ei înşişi, nici nu le-ar fi trecut prin cap să viclenească pe Apostoli. Aceeaşi este pricina pentru care se nasc toate faptele şi cugetele noastre păcătoase. Ne străduim cu viclenie să le ascundem de ochii oamenilor şi cugetăm că nu-i nimic. Oamenii chiar nu văd nimic şi ne socot vrednici, dar asta nu schimbă cu nimic nimicnicia noastră de fapt. Ştiind acestea, să-şi spună fiecare: „De ce umple satana inima mea să mint în faţă pe Dumnezeu?”. Ochii Lui sunt mai luminoşi decât soarele şi văd în tainiţele ascunse ale inimii; nici noaptea, nici marea, nici adâncurile pământului nu pot ascunde ceva de El. Adu-ţi aminte de asta şi, ca atare, îndreptează-ţi purtarea din afară şi cea lăuntrică, chiar dacă aceasta este nevăzută. Dacă Cel Atotştiutor ar fi străin pentru noi, încă am putea rămâne nepăsători faţă de atot-ştiinţa Lui; însă El este şi Judecător, si în virtutea atotştiinţei Sale, nu rareori îşi rosteşte judecata mai devreme decât ne aşteptăm. Poate El a rânduit deja să rostească judecata şi asupra noastră, iar noi încă nu ne gândim decât să ne ascundem, dimpreună cu păcatele noastre, în negura minciunii: „Nu vede Dumnezeu!”.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Fapte 4, 23-31; In. 5, 24-30]

„Si vor ieşi cei ce au făcut binele spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut răul spre învierea osândirii.” Iată cum se vor sfârşi toate! Aşa cum râurile curg fiecare în marea sa, si curgerea vieţilor noastre sfârşeşte pentru fiecare în locul ce i se potriveşte. Si cei ce vor învia spre viaţă vor fi la judecată, dar judecata nu va face altceva decât să pecetluiască îndreptăţirea lor şi trimiterea la viaţă, în vreme ce restul vor învia numai ca să-şi audă osândirea la moartea veşnică. Viaţa şi moartea lor se mai caracterizează si prin aceea că primii fac fapte vii, iar ceilalţi, fapte moarte şi omoratoare. Fapte vii sunt acelea care sunt săvârşite potrivit poruncilor, cu duh bucuros, întru slava lui Dumnezeu; iar fapte moarte sunt cele făcute împotriva poruncilor, în uitare de Dumnezeu, în dezmierdare de sine şi împlinirea patimilor. Fapte moarte sunt toate faptele care, deşi pe dinafară nu sunt potrivnice poruncilor, sunt săvârşite fără gândul la Dumnezeu şi la veşnica mântuire, având ca imbold vreunul din felurile iubirii de sine. Dumnezeu este viaţa şi viu este doar cel ce are o parte din El. Şi iată, cel ce are fapte moarte şi omorâtoare merge drept spre osânda veşnică, la care va ieşi în Ziua de apoi, iar cel ce are fapte vii merge spre viaţa veşnică, la care va ieşi în Ziua de apoi.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Fapte 4,13-22; In. 5,17-24]

„Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Noi nu putem să grăim altceva decât ceea ce am văzut si am auzit”. Aşa au vorbit Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan către mai-marii iudeilor, atunci când aceştia i-au oprit să mai vorbească despre Domnul Iisus Cel înviat, după ce ei tămăduiseră în numele Lui pe cel olog din pântecele mamei sale. Nu s-au temut de ameninţări, căci adevărul, învederat fiind, nu le îngăduia să tacă: „Noi am văzut si am auzit”, au zis ei, „şi mâinile noastre au pipăit”, aşa cum avea să adauge mai apoi Sfântul Ioan (I In. 1, 1). Ei erau martori oculari, iar aceştia sunt, după normele cunoaşterii omeneşti, cei mai de încredere martori ai adevărului, în această privinţă, nici unul din tărâmurile cunoaşterii omeneşti nu are asemenea martori. Faptul că de atunci au trecut optsprezece veacuri şi jumătate n-a micşorat nicicum puterea acestei mărturii şi, prin urmare, adevărul mărturisit de ei n-a devenit mai puţin învederat. Dacă oamenii cad în necredinţă – şi acum sunt foarte mulţi care cad -, cad nu din altă pricină decât lipsa gândirii sănătoase. Ei nu vor să judece şi se lasă mânaţi de păreri amăgitoare, pe care înşelăciunea inimii stricate le face lesne să pară vrednice de crezare. Sărmane suflete! Pier, închipuindu-şi că au nimerit, în cele din urmă, pe drumul potrivit, bucurându-se mai ales de faptul că au păşit cei dintâi pe această cărare, făcându-se şi altora călăuze. Dar nu e mare bucurie să şezi pe scaunul pierzătorilor.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Fapte 4, 1-10; In. 3, 16-21]

„Cel ce nu crede în Fiul lui Dumnezeu este dinainte osândit.” De ce? Fiindcă atunci când în jur este lumină, el rămâne întru întuneric, din dragoste faţă de acesta. Dragostea de întuneric, ura faţă de lumină îl face pe de-a-ntregul vinovat, chiar de nu ştie care e adevărul, fiindcă pe cel ce are dragoste nefăţarnică de adevăr, adevărul îl scoate din întunericul rătăcirii si îl aduce la lumina adevărului. Pildă este Sfântul Apostol Pavel. Acesta era un adevărat iubitor al adevărului, luptând din tot sufletul pentru ceea ce el socotea drept adevăr, fără vreun fel de interes. Ca atare, îndată ce Iisus i-a arătat că adevărul e altul decât ceea ce socotea el ca adevăr, în aceeaşi clipă a lepădat vechea părere, arătată a nu fi adevăr şi s-a legat din toată inima de noua descoperire, dovedită în chip simţit ca adevărată. Acelaşi lucru se întâmplă cu oricine iubeşte adevărul fără făţărnicie. Adevărul despre Hristos e limpede ca lumina zilei: caută şi vei găsi; iar ajutorul de sus e totdeauna gata să întâmpine pe oricine caută fără făţărnicie. Aşadar, dacă cineva rămâne în întunericul necredinţei, acela o face numai din dragoste de întuneric, Și pentru aceasta este dinainte osândit.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Fapte 3,19-26; In. 2,1-11]

„Pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să vină de la fața Domnului vremuri de uşurare.” Aşa grăia Sfântul Apostol Petru către iudeii care L-au răstignit pe Mântuitorul, consolându-i cu faptul că au făcut aceasta din neştiinţă. Noi însă nu întru neştiinţă răstignim pe Domnul pentru a doua oară, în noi înşine, prin păcatele noastre, dar Cel Multmilostiv ne primeşte şi pe noi, dacă ne pocăim şi ne întoarcem către El din toată inima. Aceasta am şi făcut în Postul Mare. Toţi au alergat la Domnul cu lacrimi de pocăinţă pentru păcatele lor; şi cu cât au făcut asta mai din suflet, cu atât au simţit mai bine răcoarea miluirii ce iese de la faţa Domnului, prin mâinile şi cuvântul de dezlegare al preotului lui Dumnezeu. Acum ce ne mai rămâne să facem? Să ne păzim de noi căderi, ca să nu cădem iar sub vina de a fi răstignit pe Domnul. Apostolul spune că pe Domnul Iisus cerurile L-au primit numai până la vremea tocmirii tuturor. Apoi, El va veni din nou şi va face judecată. Cu ce ochi va privi la el cel ce I-a străpuns coasta?! Iar noi ne vom număra printre aceştia, dacă vom înceta să aducem roadele pocăinţei şi ne vom întoarce la cele vechi.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Fapte 3,11-16; In. 3, 22-33]

Două vieţi avem: trupească şi duhovnicească. Duhul nostru e oarecum îngropat în trup. Atunci când, înviind prin harul lui Dumnezeu, începe să se smulgă din amestecarea cu trupul şi se arată întru curăţia sa duhovnicească, el învie pe de-a-ntregul sau învie bucată cu bucată; iar atunci când se smulge cu totul din această legătură, iese ca din mormânt la viaţa cea înnoită şi astfel duhul devine aşa cum este el în sine: viu şi lucrător, în vreme ce trupul grosolan e mort şi nelucrător, chiar dacă şi unul, şi celălalt se află îmbinate în acelaşi om. Şi iată taina spuselor Apostolului: „Unde e Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Cor. 3, 17). Aceasta este libertatea faţă de stricăciunea ce împresoară duhul nostru nestricăcios sau de patimile ce strică firea noastră. Acest duh care intră în libertatea fiilor lui Dumnezeu e ca un fluture tânăr, îmbrăcat în culori atrăgătoare, ce iese lin în zbor din gogoaşa sa. Iată înflorirea lui de curcubeu: dragostea, bucuria, pacea, îndelungarăbdare, bunătatea, milostivirea, credinţa, blândeţea, înfrânarea (Gal.5, 22). Oare această frumuseţe a desăvârşirii nu e în stare să deştepte în noi râvna?

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 [Fapte 3,1-8; In. 2,12-22]

Sfinţii Părinţi laudă pe unii oameni slăviţi prin viaţa lor creştinească, spunând că unii ca aceştia au înviat mai înainte de învierea cea de obşte, în ce stă, dar, taina unei astfel de vieţi? în aceea că ei şi-au însuşit trăsăturile proprii vieţii de după înviere, aşa cum sunt ele arătate în cuvântul lui Dumnezeu şi le-au făcut lucrătoare în sine. Viaţa viitoare este înfăţişată ca fiind desprinsă de tot ce este trupesc: acolo nu se vor însura, nici se vor mărita, nu se vor hrăni cu mâncare moartă şi însuşi trupul pe care îl vor primi va fi duhovnicesc. Si astfel, cel ce trăieşte desprins de toate cele trupeşti va primi în sine sau va readuce în sine elementele vieţii de după înviere. De vei ajunge până acolo ca în tine să moară tot ce este trupesc, vei deveni înviat mai înainte de învierea cea de obşte. Drumul către această stare îl arată Apostolul atunci când spune: „în duh să umblaţi si să nu împliniţi poftele trupului” (Gal. 5, 16). Şi ne încredinţează că umblând pe această cale avem bună nădejde de a ajunge la ţelul dorit: „Cel ce seamănă în duh din duh va culege viaţa veşnică” (Gal. 6, 8).

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 [Fapte 2, 22-36; In. 3, 35-51]

Raţiunea poate dovedi adevărul învierii prin cugetările sale, pe temeiul Scripturii, iar puterea dovezilor sale nu poate să nu o recunoască necredinciosul, dacă simţul adevărului nu e cu totul înăbuşit în el; iar credinciosul nu are nevoie de dovezi, fiindcă Biserica lui Dumnezeu e plină de lumina învierii. Vrednici de crezare şi cu multă putere de încredinţare sunt amândoi aceşti martori, dar împotriva cugetărilor minţii se pot naşte şi pot ieşi în întâmpinare alte cugetări, iar credinţa poate fi luptată şi clătinată de nedumeriri şi îndoieli care vin din afară ori care răsar dinlăuntru. Nu este, oare, nici o îngrădire de netrecut pentru adevărul învierii? Este. Aceasta se va întâmpla atunci când puterea învierii, primită încă de la botez, va începe să se arate în chip lucrător nimicind stricăciunea sufletului şi trupului, încetăţenind în ele temeiurile vieţii noi. Un astfel de om va umbla întru lumina învierii şi nebun îi va părea oricine îşi ridică glasul împotriva adevărului învierii, aşa cum celui care umblă ziua i se pare nebun cel ce grăieşte că e noapte.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)