S L U J B A
CUVIOSULUI ŞI DE-DUMNEZEU-PURTĂTORULUI PĂRINTELUI NOSTRU
IOACHIM DIN ITHACA
F Ă C Ă T O R U L D E M I N U N I
A CĂRUI ADORMIRE O POMENIM LA 2 MARTIE
IAR MUTAREA MOAŞTELOR LA 23 MAI
Alcătuită în greceşte de
Dr. Haralambos Bussias, Imnograful Patriarhiei Alexandriei,
şi tălmăcită în româneşte cu acrivia podobiei,
adică în metrica bizantină,
de Diacon Cornel COMAN,
Sabin PREDA și
Preot Vicenţiu CURELARU
S L U J B A
CUVIOSULUI ŞI DE-DUMNEZEU-PURTĂTORULUI PĂRINTELUI NOSTRU
IOACHIM DIN ITHACA
F Ă C Ă T O R U L D E M I N U N I
A CĂRUI ADORMIRE O POMENIM LA 2 MARTIE
IAR MUTAREA MOAŞTELOR LA 23 MAI
Alcătuită în greceşte de
Dr. Haralambos Bussias, Imnograful Patriarhiei Alexandriei,
şi tălmăcită în româneşte cu acrivia podobiei,
adică în metrica bizantină,
de Diacon Cornel COMAN,
Sabin PREDA și
Preot Vicenţiu CURELARU
Sfântul Ioachim din Itachi este un sfânt mai puțin cunoscut pe pământurile noastre, românești, dar mijlocitor al rugăciunilor noastre, asemenea tuturor celorlalți. El este sărbătorit de către creștini de două ori pe an: pe 2 martie, ziua trecerii lui la Domnul și pe 23 mai, ziua mutării sfintelor sale moaște.
Itachi – Ithaca – Ithaka – Itaca – Ιθάκη – Ithaki
Itachi este o insulă în vestul Greciei, pe Marea Ionică și are o suprafață de 118 kilometri pătrați. Insula Itachi se află în partea nord-estică a mareței Insule Kefalonia, la doar câțiva kilometri de aceasta, precum se vede și în poza alăturată.
Itachi este cea mai bine conservată insulă dintre Insulele Ionice. Aceasta a scăpat fluxului de turiști, care schimbă în mod iremediabil natura și locurile pe care le frecventează în mod special. Ithaca este cunoscuta din scrierea lui Homer –„Odiseea„, în care acesta povestește legendele și încercările lui Ulise. Continuă să citești
După rugăciunile începătoare:
Psalmul 142: Doamne auzi rugăciunea mea…
Troparul. Glas 4. Ὁ ὑψωθεὶς ἐν τῷ Σταυρῷ.
Învrednicindu-te cereştilor daruri,Preaînţeleptule, în anii din urmă, i-ai bucurat cu harul tău pe cei credincioşi, boala vindecându-le şi gonindu-le norul neştiinţei, bunule; te cinstim, dar, cu toţii, al Itáchii rod dumnezeiesc, Ioachíme, şi cerem solirea ta. Continuă să citești
Troparul Sfântului Ierarh Mihail Mărturisitorul, glasul al 4-lea:
Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Mihail, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre. Continuă să citești
PREDICĂ LA DUMINICA VINDECĂRII ORBULUI
(Ioan 9, 1-38)
6 iunie 2021
NECREDINȚA NU ARE ARGUMENTE
„Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui” (Ioan 9, 38)
Există, iubiții mei, necredincioși și atei. Ar trebui să nu existe niciunul, întrucât de pretutindeni zeci de mii de voci se aud: „Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi pe El în veci” (Cântarea celor trei tineri 1, 34). Cu toate acestea, există.
Ca să se îndreptățească, ei spun: Să vedem o minune și îndată ce o vedem, atunci vom crede. Dar oare cauza necredinței este lipsa de minuni? Nu, frații mei. Cauza este mai profundă. Poate să aibă loc în fața cuiva nu una, ci o mulțime de minuni, chiar și un mort să fie înviat și cu toate acestea el să nu creadă. Ca dovadă avem Evanghelia de azi.
* * *
A avut loc o minune, una din cele mai mari minuni pe care a făcut-o Domnul nostru Iisus Hristos. Voi vorbi folosind un exemplu.
Toți știți aparatele de fotografiat. Astăzi și copilașii au aparat de fotografiat. Ce este aparatul de fotografiat? O invenție a spiritului uman, un ochi artificial, care reușește să imprime imagini, acum, desigur, și color. Și nu poate nimeni să susțină că un aparat de fotografiat a apărut de unul singur, că a crescut pe ogoare?! Nu, desigur. Ce vreau să spun? Vreau să vă vorbesc despre un alt aparat de fotografiat.
Odată, niște turiști dintr-un grup începură să se contrazică. Aveau pe umăr câte un aparat de fotografiat și fiecare îl lăuda pe al său, spunând că al lui este cel mai bun. Unul se lăuda cu cel nemțesc, altul cu cel englezesc, altul cu cel japonez… Zadarnică lauda. Niciunul din acestea nu se poate compara cu aparatul pe care vi-l voi spune.
Vă recomand, deci, un aparat de fotografiat, care este alfa, vârf! Este însă foarte scump. Nu se cumpără, nu se vinde, nu se dă la schimb. Care este aparatul acesta? Sunt cei doi ochi ai fiecăruia dintre voi! Acesta este aparatul de fotografiat, care este perfect. Toate celelalte aparate sunt fabricate prin imitarea ochiului nostru, sunt ochi artificiali, care nu se pot compara cu ochiul firesc. Și despre un aparat, nu spui că a răsărit așa din senin. Știi că este rezultatul unei invenții în urma observațiilor, studiului, măsurătorilor, imitației, copierii, aplicării. Cum să nu ne minunăm acum de ochiul omului care este perfect? Eu nu înțeleg: Cum de mai există necredincioși?!
Ce este ochiul? Câteva grame de pământ! În mormânt până și cei mai frumoși ochi devin pământ. Mergi la morminte, ca să găsești ochii oamenilor! Puțin pământ mai rămâne. Și totuși, ochiul este o fabrică perfectă, despre care nu am cunoștință și putere, ca să vă demonstrez aceasta. Mari oameni de știință oftalmologi îl studiază și se minunează de el. De aceea spun că este de ajuns un ochi, ca să demonstreze că există Dumnezeu. Cine l-a făcut? Dacă suntem siguri că aparatul de fotografiat este făcut de cineva, cu atât mai mult nu trebuie să acceptăm acest adevăr despre aparatul foto perfect și să fim călăuziți către Marele Creator? Eu nu vreau o altă dovadă. Îmi ajunge un singur ochi!
Cu ochiul vezi obiecte în toate culorile. Urci pe munte, surprinzi panorama naturii, distingi nenumărate imagini, vezi toate „cele frumoase ale pământului” (Psalmul 73, 17). De aceea poetul a scris:
„Când în jur văd frumusețile naturii,
soarele, luna, stelele cele luminoase,
marea, care spumegă și se întinde largă,
râurile, copacii, câmpurile, munții,
și florile care împodobesc ogoarele și potecile,
Îți mulțumesc, Dumnezeul meu, că mi-ai dăruit ochii”.
(Ioannis Polemis, Carte de citire pentru clasa a V – a, editura Kalokathi, Atena 1964, pag. 295).
* * *
Mare binefacere a lui Dumnezeu este ochiul. De aceea este mare și minunea din Evanghelia de astăzi! Orbul, pe care l-a vindecat Hristos, nu suferea de vreo imperfecțiune organică. El nu avea ochi deloc! Îi lipseau cu desăvârșire globii oculari. Am văzut soldați pe munții înalți, care de la gloanțe își pierduseră ochiul și cavitatea lor goală o acoperea doar o crustă subțire. Așa era și orbul din Evanghelie. Și minunea de astăzi nu este vindecarea unei boli organice; este crearea ochilor. Așa spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
După cum Dumnezeu, la creație, a luat țărână din pământ și a plăsmuit minunata ființă care se numește om, tot așa acum, din nou, Hristos a creat ochi din țărână. A scuipat jos, pe pământ, cu saliva Sa a făcut tină și cu aceasta a uns cavitățile orbului și i-a spus să meargă la Siloam să se spele. Orbul a ascultat: s-a dus, s-a spălat și „a venit văzând” (Ioan 9, 7). A dobândit ochi și se bucura de lumină.
Ce a arătat Hristos prin această minune? Că El este Creatorul. Și dacă acum a făcut din țărână un organ, ochii, la fel la început a creat omul întreg: ochi, urechi, inimă, plămâni, nervi… Fiecare fibră a corpului omenesc este creația Lui.
Minunea aceasta era mare. S-ar fi cuvenit ca toți să creadă. Au crezut? Nu! Necredința încerca să clatine minunea.
Și au început să cadă ca ploaia întrebările. Luați un creion, citiți Evanghelia și notați întrebări. Prima: Îl privesc bine de tot și spun: – Măi, este el? Tu ești orbul care cerșeai pe drum? – Eu sunt. A doua întrebare: Cum s-au deschis ochii tăi? – Unul care se numește Iisus a luat țărână, a frământat-o cu saliva Lui, m-a uns, m-am dus și m-am spălat și m-am făcut bine. A treia întrebare: – Ce ai de spus despre El? – Că este profet. – Ba, ce profet, de vreme ce nu ține sâmbăta, este un păcătos! – Nu păcătos! Știm că Dumnezeu nu ascultă rugăciunile păcătoșilor, dar pe cele ale oamenilor sfinți le ascultă. Și deoarece continuau să nu creadă, i-au chemat pe părinții lui: – Este copilul vostru? – Copilul nostru. – Cum vede? – Nu știm, este major, întrebați-l pe el însuși. L-au chemat din nou: – Spune-ne în amănunt cum a avut loc această minune? – V-am spus și nu ați crezut; vă spun din nou cum s-a întâmplat…. – Nu, n-o credem. Atunci și cel vindecat le-a închis gurile spunând: – Un astfel de lucru nu s-a mai întâmplat… Astfel, orbul a rămas credincios. Și când, după aceea, l-a întâlnit Hristos, orbul a spus: „Cred, Doamne” și s-a închinat Lui (Ioan 9, 38).
* * *
De atunci, iubiții mei, au trecut 19 secole. Și după cum atunci fariseii necredincioși au adus obiecții la minune, la fel și astăzi aduc obiecții cei care nu vor să creadă. Dar necredincioșii de azi sunt mai de condamnat decât aceia din vremea lui Hristos, pentru că în aceste 19 secole s-au întâmplat și multe alte minuni: s-au adăugat minunile Maicii Domnului, ale apostolilor, ale sfinților și ale mucenicilor (de exemplu, ale Sfântului Dimitrie, ale Sfântului Gheorghe, ale Sfântului Gherasim, ale Sfântului Spiridon, ale Sfântului Nectarie, sfânt mai recent al Bisericii noastre etc.). Dacă poți să numeri stelele cerului, poți să numeri și minunile credinței noastre.
Cred ei? Nu cred. De ce, ce se întâmplă, care e cauza necredinței? Este foarte profundă: este pervertirea inimii omenești. De aceea și astăzi există necredincioși. Alaltăieri citeam într-o revistă străină următoarele.
Într-un vagon de tren, care a plecat plin de la Stalingrad spre Moscova, era și un soldat sovietic. O bătrânică, pe când trenul trecea printr-o trecătoare, și-a făcut cruce, pentru că și-a amintit că acolo era o biserică. Îndată ce a văzut-o, soldatul spune: – Crezi, bătrâno, în Dumnezeu, că există Hristos? – Cred, copilul meu. – Dar religia este ceva de râs, noi nu credem în astea… Atunci rusoaica analfabetă deschide o discuție cu el și ascultau toți. Acesta, chiar dacă era tânăr, inițiat bine, a fost izolat; toți erau de partea bătrânei. – Are dreptate, îi ziceau, argumentele tale nu sunt la fel de puternice ca ale ei. Bătrâna a ieșit victorioasă din acea luptă.
Argumentele necredinței sunt ridicole, se zdrobesc de stâncă, de „piatra” credinței (Matei 16, 18). Și un copil mic face diferența. Necredincioșii se dovedesc mincinoși și se fac de râs.
Voltaire, un iluminist francez necredincios (1694 – 1778), spunea că într-o sută de ani nu va mai exista Biserică, cler, Evanghelie; toți vor fi necredincioși. Au trecut însă anii și casa în care locuia acesta în Paris a devenit librărie biblică!
Să flecărească necredincioșii! Noi să credem! Și împreună cu orbul să îngenunchem înaintea lui Hristos, ca să-I spunem: „Cred, Doamne!” și să ne închinăm Acestuia.
Omilia a fost rostită în biserica „Sfântul Ioan” din Ptolemaida, pe 23-5-1971, cu un nou titlu acum. Transcriere și prescurtare pe 11-5-2021. Traducere: Protos. Leontie Fusa
În zilele acelea, când ne duceam noi, apostolii, la rugăciune, ne-a întâmpinat o slujnică, care avea duh pitonicesc şi care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind. Aceasta, ţinându-se după Pavel şi după noi, striga zicând: Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii. Şi aceasta o făcea timp de multe zile. Iar Pavel, mâniindu-se şi întorcându-se, a zis duhului: În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea. Şi în acel ceas a ieşit. Şi stăpânii ei, văzând că s-a dus nădejdea câştigului lor, au pus mâna pe Pavel şi pe Sila şi i-au în piaţă înaintea dregătorilor. Şi, ducându-i la judecători, au zis: Aceşti oameni, care sunt iudei, tulbură cetatea noastră, şi vestesc obiceiuri care nouă nu ne este îngăduit să le primim, nici să le facem, fiindcă suntem romani. Şi s-a sculat şi mulţimea împotriva lor. Şi judecătorii rupându-le hainele, au poruncit să-i bată cu vergi. Şi, după ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniţă, poruncind temnicerului să-i păzească cu grijă. Acesta, primind o asemenea poruncă, i-a băgat în fundul temniţei şi le-a strâns picioarele în butuci; iar la miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce erau în temniţă îi ascultau. Şi deodată s-a făcut cutremur mare, încât s-au zguduit temeliile temniţei şi îndată s-au deschis toate uşile şi legăturile tuturor s-au dezlegat. Şi deşteptându-se temnicerul şi văzând deschise uşile temniţei, scoţând sabia, voia să se omoare, socotind că cei închişi au fugit. Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicând: Să nu-ţi faci nici un rău că toţi suntem aici. Iar el, cerând lumină, s-a repezit înăuntru şi, tremurând de spaimă, a căzut înaintea lui Pavel şi a lui Sila; şi scoţându-i afară (după ce pe ceilalţi i-a zăvorât la loc), le-a zis: Domnilor, ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc? Iar ei au zis: Crede în Domnul Iisus şi te vei mântui tu şi casa ta. Şi i-au grăit lui cuvântul lui Dumnezeu şi tuturor celor din casa lui. Şi el, luându-i la sine în acel ceas al nopţii, a spălat rănile lor şi s-a botezat el şi toţi ai lui îndată. Şi, ducându-i în casă, a pus masa şi s-a veselit cu toată casa, crezând în Dumnezeu.
În vremea aceea, trecând, Iisus a văzut pe un om orb din naştere; atunci ucenicii Lui L-au întrebat pe El zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus le-a răspuns: nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci s-a născut orb ca să se arate într-însul lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine, căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Câtă vreme sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. După ce a zis acestea, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: mergi de te spală la izvorul Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte, că era cerşetor, se întrebau: nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau că acesta este, iar alţii ziceau că seamănă cu el. Dar el zicea: eu sunt. Deci l-au întrebat: atunci cum s-au deschis ochii tăi? El le-a răspuns şi a zis: omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei. Apoi mi-a zis: mergi la izvorul Siloamului şi te spală. Deci, mergând şi spălându-mă, am dobândit vederea. L-au mai întrebat: unde este Acela? Nu ştiu, le-a răspuns el. L-au dus la farisei pe cel ce mai înainte fusese orb. Şi era într-o zi de sâmbătă, când a făcut Iisus tină şi a deschis ochii orbului. Deci din nou l-au întrebat fariseii cum a dobândit vederea. El le-a răspuns: tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Deci, unii dintre farisei ziceau: acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu păzeşte ziua sâmbetei. Dar alţii ziceau: cum poate un om păcătos să facă minuni ca acestea? Şi astfel era dezbinare între ei. Deci iarăşi l-au intrebat pe cel ce fusese orb: tu ce zici despre El pentru că ţi-a deschis ochii tăi? Iar el a răspuns că este prooroc. Dar iudeii n-au crezut despre el că a fost orb şi şi-a căpătat vederea, până ce n-au chemat pe părinţii celui vindecat de orbire. Aşadar i-au întrebat şi le-a zis: acesta este fiul vostru, despre care voi ziceţi că s-a născut orb? Atunci părinţii lui au răspuns şi l-au zis: ştim că acesta este fiul nostru şi că el s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Este în vârstă, întrebaţi-l pe dânsul; el singur vă va spune despre sine. Acestea le-au zis părinţii lui, pentru că se temeau de iudei, căci iudeii se sfătuiseră acum, că de-L va mărturisi cineva pe Iisus că este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea părinţii lui au zis: este în vârstă, întrebaţi-l pe dânsul. Deci fariseii au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: dă slavă lui Dumnezeu; noi ştim că omul Acesta este păcătos. El însă a răspuns: de este păcătos, nu ştiu; eu una şiu, că eram orb şi acum văd. Deci l-au întrebat iarăşi: ce ţi-a făcut? Cum a deschis ochii tăi? El le-a răspuns: acum v-am spus vouă şi n-aţi auzit! De ce voiţi să auziţi încă o dată? Nu cumva voiţi şi să vă faceţi şi voi ucenici ai Lui? Atunci l-au ocărât şi i-au zis: tu eşti ucenicul Lui; noi suntem ucenicii lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a grăit cu Moise, iar pe Acesta noi nu-L ştim de unde este. Răspuns-a omul şi le-a zis: tocmai în aceasta stă minunea că voi nu ştiţi de unde este; şi totuşi El a deschis ochii mei. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naştere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, nimic n-ar fi putut face. Ei însă au răspuns şi i-au zis: în păcate tu te-ai născut întreg şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi găsindu-l, l-a întrebat: crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a întrebat: cine este, Doamne, ca să cred într-Însul? Iisus i-a spus: L-ai văzut pe El, căci cel care vorbeşte cu tine, Acela este. Atunci el a grăit: cred, Doamne, şi s-a închinat Lui.
Se confruntă simplitatea credinţei cu necredinţa vicleană. Credinţa, venind la orbul ce îşi recăpătase vederea, i-a luminat si ochii minţii, iar el vede limpede adevărul. Priviţi cât de logic este la el totul. ÎI întreabă: „Tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii?”. „Prooroc este”, a răspuns el, adică trimis al lui Dumnezeu, îmbrăcat cu puterea facerii de minuni. Corectitudinea concluziei este de netăgăduit! Dar cărturarii „culţi” nu vor să vadă acest lucru şi caută să evite consecinţele lui; dar întrucât nu reuşesc, se întorc către simplitatea necărturărească îndemnând-o astfel: „Dă slavă lui Dumnezeu; noi ştim că Omul Acesta este păcătos”. Simplitatea credinţei nu poate să facă legătura între păcătoşenie şi săvârşirea de minuni, spunând asta pe faţă: „Dacă este păcătos, nu ştiu; un lucru ştiu: că eram orb, iar acum văd”. Ce se mai poate spune împotriva unui asemenea raţionament? Dar logica necredincioşilor e încăpăţânată şi, în pofida evidenţei, nu se ruşinează să susţină că nu ştie de unde este Cel ce a deschis ochii orbului. „Tocmai în aceasta stă minunea”, le spune logica sănătoasă a credinţei, „că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii; şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.” S-ar părea că oricine ar fi trebuit să se plece în faţa puterii acestei concluzii: însă cărturăria învăţaţilor nu poate suferi logica sănătoasă a credinţei, aşa că a dat-o afară… Mergi acum de dovedeşte adevărul oamenilor a căror minte s-a stricat din pricina încăpăţânării în necredinţă. Necredincioşii din toate timpurile sunt oameni din acelaşi aluat.
Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)
SFÂNTA EVANGHELIE & PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DUPĂ PAŞTI (a Orbului din naştere)
Protos. Leontie Fusa, Schitul „Sfântul Gheorghe”, Cloşca (Arhiepiscopia Tomisului), 2 iunie 2019 Continuă să citești
