



[Evr. 6, 9-12; Mc. 7, 31-37]
„Trupul şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 15, 50). Prin urmare, pentru a primi împărăţia este nevoie să te lipseşti de trup şi de sânge, adică să te statorniceşti într-un astfel de fel de viaţă, de parcă trupul şi sângele nici nu ar exista. Aici se ajunge prin desăvârşita lepădare de faptele trupului şi ale sângelui. „Faptele trupului sunt cunoscute şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora”, înşirând toate acestea, Apostolul adaugă: „Vă spun dinainte, precum si mai înainte v-am spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Gal. 5, 19-21). Cel ce are urechi de auzit să audă!
Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)
Fraţilor, despre voi, deşi vorbim astfel, suntem încredinţaţi de lucruri mai bune şi aducătoare de mântuire. Căci Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrul vostru şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru numele Lui, voi, care aţi slujit şi slujiţi sfinţilor. Dorind dar, ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii, până la sfârşit, ca să nu fiţi leneşi, ci următori ai celor ce, prin credinţă şi îndelungă-răbdare, moştenesc făgăduinţele.
Ev. Marcu 7, 31-37
În vremea aceea, părăsind ţinutul Tirului şi al Sidonului, a venit Iisus spre marea Galileii în ţinutul Decapolei. Atunci au adus la Dânsul un surd care grăia cu anevoie, şi L-au rugat să-şi pună mâna peste el. Şi, luându-l la o parte din mulţime, şi-a pus degetele în urechile lui, şi scuipând, s-a atins de limba lui. Apoi şi-a ridicat ochii spre cer, a suspinat şi i-a zis: effatta, care înseamnă: deschide-te. Şi îndată i s-au deschis urechile lui, i s-a dezlegat legătura limbii şi vorbea impede. Iisus le-a poruncit să nu spună nimănui; dar cu cât Dânsul poruncea, cu atât mai mult îl vesteau; şi mai mult se mirau, zicând: toate le-a făcut bine: pe surzi i-a făcut să audă şi pe muţi să vorbească.

„Zis-a Domnul către Avraam: Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu” (Fac. 12, 1). Aceasta este o pildă limpede a acelei schimbări a inimii care se săvârşeşte în adevăraţii credincioşi atunci când ei îşi iau crucea fără făţărnicie si urmează lui Hristos. îşi părăsesc tatăl – sinele, răstignindu-l prin lepădarea de sine; îşi părăsesc neamul – înclinările, patimile şi obiceiurile păcătoase, răstignindu-le prin hotărârea de a urma întru toate, neabătut, poruncile ucigătoare de patimi ale Domnului; îşi părăsesc pământul – întregul tărâm al păcatului – lumea cu toate cerinţele ei, răstignind-o prin hotărârea de a fi străin faţă de ea, chiar dacă pentru asta ar trebui să sufere nu numai pierderi în avut şi situaţie socială, ci chiar şi moartea.
Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)
„Cela ce cruţă toiagul, urăşte pe fiul său; iar cela ce-l iubeşte îl ceartă cu osârdie” (Pilde 13, 25). Să-i lăsăm deoparte pe copii şi să vorbim despre noi înşine. Cu privire la fiecare din noi aceste cuvinte înseamnă următorul lucru: nu te cruţa pe tine însuţi, pedepseşte-te cu osârdie. Autocompătimirea este rădăcina tuturor abaterilor noastre spre păcat; iar cine nu va face pogorământ pentru sine, acela va sta neclintit întru cele bune. Mai înainte de toate, trebuie ţinut în cea mai aspră disciplină trupul, această slugă fără minte. Când îl istoveşti, este smerit; dar dă-i o cât de mică uşurare şi va începe să-şi scoată ghearele şi să freamete cu ochi iubitori de patimi. Uluitor e însă acest fapt de care nici nu-ţi mai vine să vorbeşti: toţi sunt de partea trupului si născocesc pentru el tot soiul de desfătări. Chiar şi ştiinţa nu poate, parcă, altfel. Ce fel de ştiinţă va mai fi fiind şi asta?
Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)
În limba rusă, cuvântul „botez” (krescenie) este apropiat de cuvântul „cruce” (krest). Fericită potrivire: căci deşi lucrarea văzută a botezului este afundarea, fiinţa sa este împreună-răstignirea cu Hristos pe crucea lăuntrică, duhovnicească. Apostolul Pavel grăieşte: „Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El” (Rom. 6,6). Aceasta nu este o acţiune mecanică, ci o schimbare sufletească sau o întoarcere totală a gândurilor, scopurilor, dorinţelor, simţămintelor. Mai înainte, toate acestea erau mânjite de iubirea de sine; acum ele sunt închinate cu lepădare de sine lui Dumnezeu, în Hristos Iisus, prin harul Duhului Sfânt. Vei zice: „n-am ştiut asta când am fost botezat”. Acum pricepi şi trebuie să iei asupra conştiinţei tale împlinirea sensului botezului, fiindcă el este de neşters. Chiar şi la judecată pecetea lui se va vădi fie ca să te apere, fie ca să te osândească.
Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)
Potrivit Apostolului Petru, botezul este „făgăduinţa cugetului bun către Dumnezeu” (I Ptr. 3, 21). Cel care se botează făgăduieşte să-şi trăiască restul vieţii cu conştiinţă curată, ţinând toate poruncile Domnului, pe care le primeşte în conştiinţa sa. Curăţia sufletească este o trăsătură a celui botezat. Apostolul Pavel asemuieşte strălucirea vieţii lui cu strălucirea Domnului înviat: „Ca precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, să umblam şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4). Prin botez, omul cel vechi, iubitor de păcat, moare, si învie om nou, râvnitor către fapte bune. „Aşa si voi”, cei botezaţi, „socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Deci să nu împărătească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui; nici să puneţi mădularele voastre ca arme ale nedreptăţii în slujba păcatului, ci înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu ca vii, sculaţi din morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu. Păcatul nu trebuie să aibă stăpânire asupra voastră” (Rom. 6,11-14).
Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)
[Evr. 4, 14-16 – 5, 1-6; Mc. 8, 34-38; 9, 1]
„Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului Purtător de cruce; şi toţi cei care merg în urma Lui merg, negreşit, cu crucea. Ce e această cruce? Necazurile, strâmtorările şi întristările de tot felul, care vin dinlăuntru şi din afară asupra celui ce împlineşte cu conştiinţă dreaptă poruncile Domnului, trăind în duhul rânduielilor şi cerinţelor Lui. Această cruce se întrepătrunde până-ntr-atâta cu modul de vieţuire al creştinului, încât acolo unde este creştinul este şi ea, iar acolo unde nu e această cruce nu poate fi vreun creştin, înlesnirile de toate felurile şi viaţa în dezmierdări nu sunt pentru un creştin adevărat. Sarcina creştinului adevărat e să se curăţească şi să se îndrepteze. El e ca un bolnav care trebuie să fie cauterizat pe ici, tăiat pe dincolo, iar asta nu poate avea loc fără durere. El vrea să se smulgă din robia unui vrăjmaş puternic; poate face asta fără să lupte şi fără să fie rănit? El trebuie să meargă împotriva tuturor rânduielilor (lumeşti) care îl înconjoară, iar asta cum o poate face fără neplăceri şi strâmtorări? Bucurăte, deci, când simţi că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în rai. Rabdă puţin. Acum vine sfârşitul, însoţit de cununi!
Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)
Ap. Evrei 4, 14-16; 5, 1-6
Fraţilor, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci, ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat. Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă, şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit.
Căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate; el poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune. Din această pricină dator este, precum pentru popor, aşa şi pentru sine să jertfească pentru păcate. Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta ci, dacă este chemat de Dumnezeu, după cum şi Aaron. Aşa şi Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi, ca să Se facă arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: «Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut». În alt loc se zice: «Tu eşti Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec».

Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.
Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.