Supunându-te voii lui Dumnezeu, primejdii şi necazuri ai primit, Sfinte Părinte Inochentie, pe mulţi la cunoştinţa Adevărului aducând şi nouă calea arătându-ne; acum, înaintea scaunului Sfintei Treimi stând, roagă pe Hristos Mântuitorul, ca şi noi în împărăţia cerurilor să intrăm.
Ai luminat norodul cel din miazănoapte al Americii şi Asiei, Evanghelia lui Hristos vestind neamurilor locului în graiurile lor, Sfinte Ierarhe, Părinte Inochentie, Luminătorule al Alaskăi şi al întregii Americi, ale cărui căi au fost rânduite de Domnul; pe Acela roagă-L, în împărăţia Sa cerească, pentru mântuirea sufletelor noastre.
Sfântul Inochentie s-a născut la 26 august 1797, într-o familie săracă din Irkuţk, Siberia. Numele său de botez era Ioan. Tatăl său, care a murit pe când Ioan avea unsprezece ani, a fost epitrop al bisericii, deci era de aşteptat ca şi fiul său să lucreze într-un fel pentru Biserică. A izbutit să meargă la seminar şi a fost un elev fruntaş la învăţătură.
Unul dintre stihurile sale îndrăgite din Scriptură – acela care a dorit să i se citească la înmormântare – a fost cel din Psalmul 36, 23 (De la Domnul paşii omului se îndreptează, şi calea lui o va voi foarte). Este foarte limpede că mâna Domnului a fost deasupra căsniciei sale. în ultimul an de şcoală, el a hotărât că trebuie să se însoare. Directorul, cu care în mod normal ar fi trebuit să discute acest lucru, nu a putut fi găsit o lungă bucată de vreme în acel an, căci un ger neobişnuit a împiedicat orice drum către insula unde trăia (într-o mănăstire legată de seminar).
Din pricina acestei vremi ciudate, seminaristul Ioan nu a mai aşteptat să ceară blagoslovenia directorului, ci a pornit să-şi caute nevastă. După cum era obiceiul vremii, i s-a găsit perechea în fiica unui preot din acele locuri, pe nume Catherina.
S-au cununat la 29 aprilie 1817. în luna următoare el a fost hirotonit diacon şi curând apoi a devenit preot: Părintele Ioan Veniaminov. Mai târziu a aflat că dacă cerea blagoslovenia directorului, acesta nu i-ar fi dat-o, căci voia să-1 pregătească pentru a fi episcop, din pricina multelor sale înzestrări. Dacă ar fi apucat pe acel drum, aproape sigur că nu s-ar fi dus vreodată în Alaska, şi o mare parte a istoriei Bisericii Ortodoxe din America ar fi fost cu totul altfel.
Părintele Ioan şi Catherina erau foarte fericiţi cu viaţa lor într-o parohie din Irkuţk. Primul lor fiu, pe care l-au numit după tatăl lui, s-a născut acolo, iar Părintele Ioan era de-acum foarte iubit de enoriaşii săi.
Când s-au cerut voluntari spre a merge să propovăduiască în Alaska, Părintele Ioan a refuzat la început. Avea copil mic şi atât el, cât şi soţia sa erau foarte mulţumiţi în parohia lor. Pe deasupra, în ciuda tuturor primejdiilor şi greutăţilor pe care le aveau de îndurat, salariul pentru misionari era mai mic decât ceea ce dobândea în frumoasa lui parohie !
Totuşi, după câteva luni, pe când Părintele Ioan stătea de vorbă cu un om ce-şi petrecuse mult timp cu treburi în Alaska, ascultând povestirile acelui om despre băştinaşii de acolo, despre sârguinţă lor la rugăciune şi dorinţa lor de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu, deşi mai auzise acele poveşti de multe ori, Dumnezeu i-a atins inima dintr-o dată şi adânc. Mai târziu zicea: „Am început să ard de dorinţa de a mă duce la acei oameni”.
Acum el îl ruga pe episcop să-1 lase să plece, dar episcopul nu prea se îndura să-1 lase. Totuşi, fiindcă nu s-a găsit nimeni altcineva, până la urmă episcopul i-a dat voie să plece. Mai târziu, Sfântul Innocent scria: „Fie ca exemplul meu să fie o nouă dovadă despre adevărul că de la Domnul paşii omului se îndreptează, şi calea lui o va voi foarte, şi că fiecare dintre slujitorii Bisericii Sale nu e decât o unealtă în mâinile Lui. El a crezut nimerit să aşeze locul slujirii mele în America – şi aceasta în ciuda nesupunerii mele. După asemenea lucru (…), cinstit vorbind, cum aş putea socoti plecarea mea în America ca pe o vrednicie, ca pe o mare ispravă ?”
Deci, a plecat în Alaska când avea doar douăzeci şi şase de ani, împreună cu credincioasa şi viteaza sa soţie, Catherina, care era chiar mai tânără decât el şi care era însărcinată în timpul întortocheatei lor călătorii, vreme de şase luni, până în Alaska ! Au străbătut 2200 de mile prin Siberia, în condiţii grele, spre a ajunge la ţărmul Pacificului. Apoi cu vaporul au ajuns în luna octombrie a anului 1823 la Sitka, în Alaska, unde în noiembrie li s-a născut cel de-al doilea copil – o fată pe care au numit-o după mama ei.
Au avut cu totul şapte copii, pe care el i-a iubit foarte mult, cum aflăm din corespondenţa sa cu ei. Ştim chiar că, mai târziu, pe când era episcop şi apoi Mitropolit al Moscovei, îi plăcea să-şi petreacă vremea cu nepoţii – ocupându-se chiar de lecţiile lor şi asigurându-se că primeau o bună educaţie.
Sfântul Inochentie este binecunoscut pentru lucrarea sa de propovăduire, fiind numit „Apostolul Americii” chiar în timpul vieţii sale. A învăţat mai multe dialecte ale băştinaşilor, le-a făcut alfabet şi a tradus în limbile locului Evanghelia de la Matei, ca şi alte rugăciuni şi slujbe. Prin exemplul dragostei sale şi prin cuvânt, el a adus „pre mulţi la cunoştinţa Adevărului”, cum zice Troparul său – adevăr care este Hristos. Viaţa sa personală este o minunată pildă de dragoste şi ascultare de Dumnezeu şi de Sfânta Sa Biserică, ca şi de dragoste faţă de aproapele.
Era foarte preocupat de educarea copiilor. La începutul vieţii sale, ca preot căsătorit, a înţeles uriaşa însemnătate a creşterii copiilor în Credinţă. Chiar pe când era un tânăr preot, în prima sa parohie, a înfiinţat o şcoală pe lângă biserică – ceva neobişnuit în acele vremi -, ţinută duminica dimineaţa, înaintea Sfintei Liturghii.
Nu numai că-şi învăţa propriii copii, ci a şi întemeiat multe şcoli şi a predat el însuşi în câteva dintre ele. De fapt, ca urmare a sârguinţei sale, băştinaşii din eparhia sa din Siberia au ajuns de la analfabetism – neavând nici măcar o limbă scrisă – să aibă un grad de alfabetizare mai mare decât al ruşilor de acolo!
Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut când a ajuns episcop a fost acela de a cere ca fiecare parohie din eparhia sa să aibă o şcoală pe lângă biserică. Aşa de mult preţuia şi iubea educarea copiilor, încât chiar după ce a ajuns episcop încă a mai predat religia la peste 150 de băieţi şi fete. încă de pe atunci şi-a dat seama de problema creşterii secularizării şi sectarismului şi spunea că cea mai bună cale de a înfrunta aceste lucruri era dobândirea unei bune educaţii ortodoxe.
Sfântul Inochentie a fost un om nespus de înzestrat. Numai că era priceput la învăţarea limbilor şi Ia traducere, nu numai că era un exemplu de păstor plin de dragoste şi un dascăl dăruit – ci era şi peste măsură de inteligent şi, până după şaizeci de ani, putea citi orice lucru o singură dată şi să-1 ţină minte. Era un iscusit ceasornicar şi constructor de orgi (şi chiar şi-a întreţinut o vreme familia făcând ceasuri şi orgi): Era şi un foarte bun tâmplar şi făcător de mobilă; el a proiectat şi a construit întregul mobilier din casa lor din Kodiak. Iubea lucrul în lemn şi chiar la reşedinţa episcopală avea un atelier în acest scop. Făcea de asemenea şi iconostase. Bun arhitect, el a proiectat şi a ajutat la construirea multor biserici.
Sfântul Inochentie făcea chiar şi veşminte, nu doar pentru el, ci şi pentru alţii. De pildă, după ce ajunsese episcop, întâlnindu-se cu un tânăr misionar ortodox în Japonia, care mai târziu avea să fie proslăvit ca Sfântul Nicolae al Japoniei, i-a spus că trebuie să fie bine îmbrăcat, spre a face o bună impresie acolo, şi i-a făcut o rasă de catifea cu mâinile sale.
Era foarte talentat la matematică şi bine informat în fizică şi chimie. I s-au şi publicat unele studii ştiinţifice, în reviste din Moscova, cuprinzând observaţiile sale despre floră şi faună, ca şi datele meteorologice, adunate de el în Alaska. Era bun navigator, ajutând o dată vaporul pe care se afla să scape de o ciocnire. Şi era un deosebit de bun chivernisitor, mai ales în probleme financiare.
Sfântul Inochentie avea un viu simţ al umorului şi era şi un bun diplomat. Odată, în timpul unui război, a convins un grup de soldaţi englezi să nu îndeplinească ordinele şi să nu-1 aresteze.
Avea înălţimea de un metru nouăzeci şi un trup foarte puternic. Ca exemplu de rezistenţă în călătoriile de propovăduire, o dată a călătorit 4000 de mile, în 126 de zile, pe uscat, mergând pe jos şi în sănii cu câini; altădată a acoperit 8 580 de mile în 153 de zile pe mare (deşi suferea foarte tare de rău de mare în primele trei zile după ce se urca pe un vapor).
Cu toate acestea, era un mare om de rugăciune, plin de roadele Sfântului Duh şi, mai ales, de dragoste. Deci era foarte iubit de oameni, oriunde s-ar fi dus.
La începutul anului 1840, „mulţumirea de a fi izbutit să se îngrijească de nevoile turmei sale a fost întunecată de vestea venită de la Irkuţk că iubita lui soţie, tovarăşa tuturor ostenelilor sale, răposase” cu trei luni mai înainte. Vestea a ajuns la el pe când se afla la Moscova, dând seamă despre lucrarea sa misionară.
Curând după aceea, Mitropolitul Moscovei, Filaret, 1-a îndemnat să se călugărească, ca apoi să-1 poată face episcop. Mai întâi el a refuzat. Era preocupat de bunăstarea copiilor săi şi se temea că viaţa monahală avea să-i restrângă lucrarea misionară. Căutând un sfat, s-a dus la vestita Lavră a Peşterilor de la Kiev.
Când s-a întors la Moscova, Părintele Ioan a aflat că Mitropolitul Filaret obţinuse aprobarea ţarului ca toţi copiii săi să fie primiţi în şcoli din Moscova, unde „toţi aveau să se bucure de ocrotire împărătească şi supraveghetori de rang înalt”. El a văzut în asta mâna lui Dumnezeu; astfel că, la 24 noiembrie 1840 – la un an de la moartea soţiei sale şi de ziua ei onomastică, a trimis Sfântului Sinod al Bisericii Ruse cererea de a se face călugăr, spunând: „Doresc cinul monahicesc, fără însă a-mi părăsi slujirea dată mie printre cei ce au fost şi sunt luminaţi în credinţa creştinească în ţinuturile noastre ruso-americane”.
Două zile mai târziu a fost tuns de Mitropolitul Filaret, luând numele de Inochentie, în cinstea primului episcop de Irkuţk, Sfântul Inochentie al Irkuţkului (26 noiembrie). Apoi, la 1 decembrie, într-o întrevedere personală cu ţarul Nicolae I, acesta i-a spus că voia să-1 facă primul episcop al nou-înfiinţatei „Eparhii a Americii de Nord şi Kamciatkăi”. El a primit îndată şi a fost sfinţit întru episcop al Sfintei Biserici la 15 decembrie.
Trecând prin Irkuţk, pe drumul de întoarcere la locul de propovăduire, episcopul Inochentie s-a oprit „spre a plânge şi a se ruga la mormântul soţiei sale, care străbătuse căile atâtor necazuri şi bucurii alături de el.”331 întărit cu duhul, el şi-a urmat drumul spre Alaska.
A continuat să lucreze ca episcop misionar în Alaska şi Siberia până ce a fost ales mitropolit al Moscovei în 1868. Intr-una dintre cuvântările sale la ridicarea la rangul de mitropolit, spunea:
„Cine sunt eu ca să iau asupra mea lucrarea şi stăpânirea înaintaşilor mei ? Cum să pot eu – un biet învăţăcel din vremi trecute şi din locuri depărtate, care şi-a petrecut mai mult de jumătate din viaţă într-o ţară încă şi mai depărtată; nimic mai mult decât un smerit lucrător al unei mici ţarini a lui Hristos, un dascăl al copiilor şi pruncilor întru credinţă – cum să pot eu, cel din urmă dintre lucrători, să lucrez în această mare şi slăvită şi veche vie a lui Hristos ? Cum poate un învăţător ca mine să înveţe o turmă din rândurile căreia învăţători şi călăuzitori – cu adevărat învăţătorii învăţătorilor – au plecat spre toate colţurile Rusiei ?… Dar cine sunt eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu, împăratul cerurilor, fără a Cărui voie nici un fir de păr nu cade din capul nostru ? Sau cine sunt eu să grăiesc împotriva împăratului nostru pământesc, a cărui inimă e în mâna lui Dumnezeu ? «Nu, mi-am zis eu, facă-se cu mine cum vrea Domnul. Mă voi duce oriunde mi se va spune !»
Astfel că am venit. «Doamne, blagosloveşte-mă să îmi încep lucrarea. Doamne, sunt al Tău, şi voiesc a fi al Tău, pretutindenea şi întotdeauna. Fă cu mine cum voieşti, în viaţa aceasta şi în viaţa ce va să vie. Fie să ajung doar o jucărie în mâinile Tale !»”
Ca mitropolit, Inochentie a organizat la Moscova o societate misionară, care a făcut o lucrare uriaşă întru răspândirea Evangheliei între multele triburi din Rusia Asiatică. Tot el a întemeiat o şcoală de zugravi de icoane pentru învăţarea orfanilor unor preoţi. Primea la el peste trei sute de oameni săptămânal şi era foarte iubit pentru disponibilitatea şi simplitatea sa.
Sănătatea i s-a înrăutăţit câtă vreme a fost mitropolit şi în ultimul său an a orbit. Dar toate le-a purtat cu bunăvoinţă.
La 31 martie 1879 – care în acel an era Sâmbăta Mare – după ce a primit sfintele Taine şi şi-a luat rămas bun de la toţi slujitorii, Sfântul Inochentie a părăsit această viaţă. Avea optzeci şi doi de ani.
A fost înmormântat în 5 aprilie 1879, la Biserica Sfântului Duh al Sfintei Treimi – Lavra Sfântului Serghie de Radonej.
În 6 octombrie 1977, Biserica Ortodoxă Rusă, la solicitarea oficială a Bisericii Ortodoxe din America, l-a canonizat oficial pe Sfântul Ierarh Inochentie. Prăznuirea sa se face de două ori pe an – în 6 octombrie și în 31 martie.
În anul 1994, în timpul unor săpături lângă Biserica Sfântului Duh al Sfintei Treimi – Lavra Sfântului Serghie, au fost descoperite moaștele Sfântului Ierarh Inochentie, care sunt cinstite acum de credincioșii din Rușia și America.
Condac (Glasul 2)
O sărbătoare adevărată a chibzuinței și harului lui Dumnezeu
Este viața ta, sfinte Părinte Inochentie, Apostolul țării noastre.
În vitregii și pericole te-ai trudit de dragul Evangheliei
Şi Dumnezeu te-a izbăvit și ținut fără nici o rană.
Din întuneric El te-a ridicat ca să fii exemplu
Că domnul cu adevărat conduce viața omului pe calea folositoare.
Condac (Glasul 2)
Viața ta, sfinte Părinte Inochentie, Apostolul țării noastre,
Propovăduiește împărțirea harului lui Dumnezeu!
Pentru lucrul în pericole și necazuri, pentru Evanghelia lui Hristos
Ai fost ținut fără nici o rană și ai fost plin de smerenie.
Roagă-te ca să Ne călăuzească pașii pe calea cea folositoare.