[Fapte 18, 22-28; In. 12, 36-47]
„Doamne, cine a crezut celor ce noi am auzit?” (Is. 53,1); aşa se tânguie, mirându-se, proorocul Isaia. Se cade să strigăm si noi: „Cine va crede acum din inimă în cuvântul Tău, Doamne?”. Aproape toţi s-au clătinat. Limba multora încă nu grăieşte împotriva credinţei; însă puţine inimi nu s-au abătut pe cărări străine. Care este pricina? Necredinţa a început să fie în interesul lor, fiind din ce în ce mai trebuincioasă pentru ascunderea intereselor străine de credinţă ale inimii. Aici este rădăcina răului. Nu raţiunea este potrivnică credinţei, ci inima destrăbălată. Raţiunea nu e vinovată decât pentru aceea că se supune inimii si acceptă să cugete nu după principiile adevărului, ci după dorinţele inimii. Astfel stând lucrurile, cele mai puternice dovezi în sprijinul adevărului i se par lipsite de însemnătate, iar orice aparenţă, cât de neînsemnată, care e împotriva lui, i se pare cât un munte; şi îndeobşte, în cele ce ţin de minte se strecoară sminteala, care o orbeşte. Mintea nu vede şi nu poate să vadă, oricât ai sta s-o lămureşti.
Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)
Hristos a înviat!