[Fapte 12, 25; 13,12; In. 8, 51-59]

Iudeii s-au mâniat pe Domnul pentru mustrare şi au luat pietre „ca să arunce asupra Lui”. Dar Domnul, „trecând prin mijlocul lor, S-a dus”. Domnului nu I-au făcut nimic, dar pe ei înşişi s-au pierdut, fiindcă urmarea necredinţei lor a fost înfricoşata osândă a Domnului: „Iată, se lasă casa voastră pustie”, şi încă: „Să mergem de aici”. Si s-a mutat Domnul în alt loc, alegându-şi alte popoare ca sălaş, în locul lui Israel cel iubit. Iată că şi acum, oameni de nimic, în amăgirea de sine a minţii lor trufaşe, care nu încape adevărul lui Hristos, iau pietre împotriva Domnului şi aruncă în El. Pe El nu-L vatămă, fiindcă El este, oricum, Domnul, iar adevărul Lui e adevăr nestrămutat, dar aceia se pierd. Domnul trece pe lângă ei, lăsându-i în voia cugetării deşarte care-i şi răsuceşte, cum răsuceşte viforul slabele firişoare de praf. Dar atunci când un popor întreg se lasă atras de filozofări mincinoase, el e lăsat, asemenea iudeilor, în voia soartei sale. înţelegeţi, neamuri şi vă plecaţi Domnului!

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)