PREDICA MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU LA DUMINICA A XXXI-A DUPĂ RUSALII, ROSTITĂ ÎN CADRUL LITURGHIEI SFÂNTULUI GRIGORIE TEOLOGUL, ARHIEPISCOPUL CONSTANTINOPOLULUI, 24 ianuarie 2021
Ne învrednicim prin harul Atotsfântului Dumnezeu, frați și surori în Domnul, să săvârșim astăzi Sfânta Mistagogie, din Biserica străveche, a celui între sfinți Părintelui nostru Grigorie, Arhiepiscopul Constantinopolului, Teologul, cel supranumit și „de Nazianz”, a cărui pomenire sărbătorească o prăznuiește mâine Sfânta noastră Biserică.
Sfântul Grigorie, prietenul lui Vasile cel Mare, unul din cei trei Părinți Capadocieni, teologul cel nerătăcit, înflăcăratul propovăduitor al credinței, martorul Adevărului, ascetul, poetul, înălțimea teologiei, pe care Biserica l-a numit „Teologul”, este acest măreț bărbat al Bisericii pe care a sprijinit-o împotriva ereziei lui Arie, iar când a venit să preia Arhiepiscopia Constantinopolului, a găsit acolo doar o singură biserică (ortodoxă), căci toate fuseseră cuprinse de erezie. Și din acea biserică, „Sfânta Anastasia”, iubita lui biserică, a reușit să devină un înflăcărat propovăduitor al neprihănitei și de-Apostoli-predanisitei credințe și adevărului.
A prezidat Sfântul Sinod al doilea Ecumenic și, când cei împreună cu el episcopi stârniți de invidie, cum se întâmplă în cele omenești, au ridicat împotriva lui acuzația unei acțiuni – chipurile – anticanonice, deoarece nu acceptase alegerea sa ca episcop de Sasima, el a dovedit din nou măreția ființei sale. A demisionat din președinția Sinodului al doilea Ecumenic și din calitatea de Arhiepiscop al Constantinopolului și s-a îndreptat spre iubitul său Pont, acolo unde s-a săvârșit în asceză, rugăciune și post.
Așadar, (acesta a fost) Marele Grigorie Teologul, a cărui Anafora liturgică o săvârșim astăzi, și este foarte important că toți cei trei Părinți Capadocieni au lăsat în urmă o Sfântă Liturghie: și Vasile cel Mare, și Sfântul Ioan Gură de Aur, și Sfântul Grigorie. Particularitatea acestei Sfinte Liturghii este că se adresează lui Hristos, Fiul și Cuvântul, Cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, în timp ce celelalte Sfinte Liturghii se adresează Tatălui, Domnul a toate.
Așadar, Liturghia marelui și sfântului Grigorie Teologul este Liturghia către Dumnezeu-Cuvântul și, după cum vom asculta în continuare sfintele rugăciuni, are o încărcătură duhovnicească extrem de profundă. Îl slăvim, așadar, pe Dumnezeu, Care și anul acesta ne-a învrednicit ca, în această mare dificultate prin care trece lumea, planeta, omenirea, din cauza atacului unui microorganism microscopic sau mai degrabă greu de văzut, să săvârșim Sfânta Liturghie și să intrăm în părtășie cu Tradiția alexandrină, deoarece Liturghia Sfântului Grigorie aparține ca typos Tradiției alexandrine și astfel să devenim părtași străvechii și măreței Biserici și să se învedereze că suntem un Trup, toți sfinții, care din veac au bineplăcut Domnului, dar și cei care vor urma din generațiile viitoare, deoarece Capul Bisericii este Hristos și noi toți suntem mădulare fiecare în parte.
Frați iubiți,
Astăzi s-a citit Sfânta Evanghelie a marelui Evanghelist Luca, care se referă la o minune: vindecarea unui orb. Aşadar, ceea ce cutremură astăzi, deoarece Domnul întotdeauna a vindecat orbi, leproşi – vindeca pe tot omul, care cerea harul şi binecuvântarea Atotsfântului Dumnezeu-, paralizați şi alții. Dar, în mod special, vindecarea de astăzi are câteva elemente foarte importante pentru demersul nostru duhovnicesc.
Orbul de astăzi era un cerşetor, care stătea la porțile cetății cerşind, ca să-şi iconomisească cele spre a trăi. Şi când a auzit zgomot şi sunet de mulțime, care venea din partea mulțimii adunate ce venise să-L întâmpine pe Marele Călător pe Domnul Slavei, pe Marele Vindecător, pe Iisus Hristos, a început să strige, să scoată un strigăt salvator: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!
Ce cuprindea acest strigăt?
Mai întâi, cuprindea agonia omenească, mai cuprindea căutarea omului şi mai cuprindea credința profundă a acestui om orb, a cerşetorului disprețuit, despărțit de întregul societății, respins – în epoca aceea, un cerşetor era o persoană cu desăvârșire marginalizată.
Că Acesta care vine nu este un învățător la întâmplare, nu este un om mare şi important, ci este Fiul lui David, Mesia, Domnul, Trimisul lui Dumnezeu – lucrul pe care nu-l credeau cei care mergeau înainte, fariseii, cărturarii, marile figuri, titularii, căpeteniile poporului, care veniseră să întâmpine fenomenul „Iisus Hristos” -, l-a proclamat cerşetorul: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!
Şi încă un mare mesaj, care este cuprins în această scenă, este că acest om pe care îl certau cei care mergeau înainte, ca să tacă, să nu strige, să nu strice frumosul scenariu al întâmpinării, el încă şi mai mult striga. Această stăruință, această profundă căutare omenească se întemeiază pe credință, pentru că acest om credea adânc, ontologic, existential, că Fiul lui David îl va milui şi luați aminte la măreția scenei. Într-adevăr, Fiul lui David, Mesia, Hristos, în acel zgomot al mulțimii și în acea aglomerație de oameni, S-a întors către acest strigăt de disperare a cerşetorului orb şi – în timp ce toți aceia care mergeau înainte, care păreau mari şi tari, care Îl înconjurau, Îl îndemnau să plece, să nu dea importanță cerşetorului orb, care strigă -, El se apropie de acesta, deoarece pentru aceasta a venit Dumnezeu în lume, ca să nimicească orice fel de discriminare sau deosebire, ca să aducă şi să învedereze egalitatea dintre oameni; pentru că fiecare om este o icoană (chip) a Dumnezeului Celui Viu, este de-Dumnezeu-zidit, chip dumnezeiesc. Nu există, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea veşniciei, nimeni care să fie mai mic înaintea altuia ca valoare. Toți suntem persoare în care Dumnezeu şi-a întipărit chipul Său. Şi rămâne la permeabilitatea noastră și la voința noastră să ne desfătăm de plinătatea acestei oferte sau de minimum, de puțin. Și viața pe care o trăim este puțină înaintea veşniciei şi a comuniunii cu Dumnezeu şi a unirii cu El pentru totdeauna. N-o să rămânem aici pentru totdeauna, fraților! Întrebați-i pe cei care se împotmolesc în nelegiuiri, în patimi, în minciuni, în furtişaguri. Întrebați-i: „Câți ani vei deține cele furate? Câtă vreme vei mai face plăcerile trupului tău bătrân? Câtă vreme vei mai fi necuviincios, indecent? Câtă? Şaptezeci, optzeci, nouăzeci de ani pământești?! Cât?!”
Vedeți, acest om. căruia i se face acum publicitate – veşnica lui pomenire! –, acest mare jurnalist în America, s-a căsătorit de şapte ori şi a făcut şi cinci copii. Şapte nunți! Realizați tulburarea sufletească a omului?! Dacă poate trăi omul, căsătorindu-se de şapte ori. Logic, ontologic, existențial. Aşadar, câtă vreme vei mai fi necuviincios? Ia gândeşte-te la veşnicie, care nu este şaptezeci, optzeci, nouăzeci de ani pământeşti! Este pentru totdeauna! Acolo, realmente, omul iese în afara logicii. Îi este imposibil să înțeleagă ce se întâmplă. Sfinții au înțeles aceasta, de aceea au şi dobândit făgăduințele. Le priveau pe toate ca pe niște gunoaie – zice Pavel – gunoaie, mizerii, orice ar face cineva. Ce poate să facă?! Să ridice clădiri?! Și ce sunt clădirile? Pietre şi cărămizi, după forma pe care le-o dau zidarii… şi tină. Ce este? Să dobândească cel mai prețios metal de pe pământ – aurul? Ce este?! Un metal din interiorul pământului, iar la unele întrebuințări este și cu desăvârşire inutil. Poți să faci un cui din aur să bați un cadru pe zid cu aur?! Se va sparge!
Aşadar, ce poți să iei, ce poți da în schimb veşniciei? Ce să dai? Dar nu vezi în oglindă că în fiecare zi timpul vine şi ară pe fața noastră?! Sfârşitul vine, pleci din lumea aceasta. Eşti zidit, stricăcios, pentru că, desigur, asta am vrut.
Aşadar, acest om, cerșetorul îşi înțelege veşnicia, pe care Dumnezeu i-o îndreptățeşte. Nu există împărțiri şi clasificări pentru Domnul. Toți, precum spune magistral Pavel, suntem la fel. Se poate ca unii să fie bogați, alții săraci, unii inteligenți, alții mai puțin, dar toți suntem înaintea lui Dumnezeu egali ca valoare. Domnul a venit să desființeze deosebirile, discriminările, nu prin pseudo-simpozioanele marilor puteri şi a organismelor internaționale, în cadrul cărora se calicesc în politica internațională şi joacă mizerabilul şah al subjugării statelor mici, lipsite de apărare; pentru că – ştiți! – ei vorbesc despre Dreptul Internațional. Nu există! Ştiți ce există? Interese! Nimic altceva! Interese mondiale! Desigur, istoric şi ştiințific există şi disciplina Drept Internațional în facultățile de drept şi, desigur, texte votate de către organizațiile mondiale, dar, în realitate, nimic nu se aplică. Doar dreptul celui mai rău, sau dreptul între ghilimele, pentru că altfel am jigni termenul, „Dreptul clipei şi al intereselor”.
Aşadar, Domnul desființează diferențele şi vine la orb, la cerşetor şi începe un dialog. Apreciază credința. Nimeni din cei din jur, din cei care mergeau înainte, din cei mari şi din cei mici, nu L-a numit Fiul lui David. Doar orbul L-a numit aşa. Orbul a văzut că Iisus este Mesia, că este Hristos. Nu este un rabin, nu este un profet, ci este Domnul, Care a venit în lume, ca să ne deschidă ochii duhovniceşti față de veşnicul nostru Adevăr, ca să ne propovăduiască, precum a spus Isaia cu opt sute de ani înainte, ca cei orbi să vadă, cei robiți să fie eliberați… și anul bineplăcut Domnului.
Aşadar, îi spune: Ce vrei? Şi, fiți atenți, orbul nu cere bani! Nu cere lucruri materiale. Nu cere orice altceva, precum – poate – foarte mulți dintre noi am face. Ce spune? Doamne, să revăd. Să văd din nou. Să aflu lumina. Să pot revedea lumea. Și Domnul îi dăruiește ceea ce a cerut. Vezi!, i-a spus. Şi orbul s-a vindecat din ceasul acela.
Iubiți frați,
Și noi venind aici şi săvârşind sfânta slujbă, ştiți, suntem chemați şi noi să repetăm glasul orbului. Ce spunea acest cerşetor şi-atât de compătimit seamăn? Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! Şi noi venim aici şi toată slujba noastră este un glas, un strigăt după milă. Toată slujba noastră, tot cultul nostru! Şi Liturghiile noastre tocmai asta sunt: să ne miluiască Atotsfântul Dumnezeu. De aceea şi la rostirile liturgice ale diaconului, noi toți, prin gura celor care cântă, ce spunem? Doamne, miluieşte! De aceea facem slujba, ca să ne miluiască Atotsfântul Dumnezeu, fraților şi surorilor. Şi toată strădania noastră este tocmai să smulgem mila Domnului, dar aceasta presupune credința noastră profundă, întocmai ca orbul de astăzi, credință profundă care călăuzeşte la căutarea milei dumnezeieşti; pentru că slujba noastră tocmai aceasta este: un efort de a cere de la Domnul mila Lui, luminarea şi vindecarea de orice orbire trupească şi duhovnicească.
Frații şi surorile mele,
Trăim într-o situație dificilă, trăim o mare tragedie spirituală și morală. Și suntem sub imperiul celui rău. Viața noastră zace sub stăpânirea celui rău. Şi suntem chemați să-l imităm pe orbul de astăzi, care a cerut cu glas puternic, răsunător mila Domnului. Suntem chemați ca din inima noastră să iasă acest strigăt, acest glas care cere şi revendică de la Dumnezeu mila Lui, pentru că acest strigăt izvorăşte din credință şi din certitudinea că doar El poate să aranjeze lucrurile vieții noastre.
Există o redare a frumoasei imagini din Apocalipsa Evanghelistului Ioan, care zice că Domnul este Călătorul, Care se apropie de inimi şi bate, loveşte. Şi dacă cineva va deschide, intră la el şi devine viața aceasta, a acelui om, linişte mare. Aşadar, să deschidem inimile noastre Domnului. Să cerem mila Lui şi ajutorul Lui. Să-l imităm pe orbul de astăzi, glas înălțând şi strigând: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! Amin! Fie!
Traducere din greacă: Protos. Leontie