Cuviosul Serafim Romanțov – duhovnicul pustnicilor din Munții Caucaz 

                                                                                         Nikolai Cesnokov 

Cuviosul Serafim Romanțov (1885-1976) este unul dintre stareții Pustiei Glinsk. A sosit în anul 1910. La puțin timp a fost chemat în armată și-a luptat pe front. În 1916 a fost rănit, iar după însănătoșire s-a întors în mânăstire. În 1919 a primit tunderea în monahism cu numele de Iuvenalie. După închiderea Mânăstirii Glinsk în anul 1922, s-a stabilit la Mânăstirea Drandski din eparhia Suhumi. În 1926, a fost hirotonit aici ieromonah și a primit tunderea în schima mare cu numele de Serafim. După închiderea Mânăstirii Drandski a locuit în împrejurimile orașului Alma-Ata și a lucrat ca paznic la prisacă. În 1930 a fost arestat și trimis la construcția Canalului Belomor. Între 1934 și 1946 a locuit în Tașkent (Uzbekistan) și în Kirghizia. În 1947 s-a întors la Pustia Glinsk, a revenit în Suhumi, unde a continuat lucrarea îndrumării duhovnicești.

 Despre stăreție

Orice s-ar spune despre schimbările din Biserică și societate, la temelia tuturor lucrurilor trebuie să fie viața duhovnicească. Fundamentul acestei vieți se cimentează prin nevoință, iar școala nevoinței a fost întotdeauna mânăstirea. Iar puterea mânăstirii sunt stareții. Schiarhimandritul Serafim, născut în Rusia dinaintea Revoluției, și-a dus lucrarea stăreției spre slujirea Bisericii și a oamenilor pe parcursul aproape a întregii perioade ateiste a veacului XX.

În condițiile mânăstirii, ,,uniunea omului cu Dumnezeu se poate restabili în deplină armonie și realitate ideală’’. Potrivit cugetării Sfântului Ignatie Briancianinov, monahismul este ,,un mod de viață deosebit, ideal, integru, cel mai curat, desăvârșit’’. Astfel, monahismul este expresia cea mai înaltă a creștinismului. Conform principiului său, monahismul reprezintă ,,școala reânnoirii, întăririi și dezvoltării puterilor duhovnicești’’. (N.B. Maslov, Pedagogia stăreției, în revista Monahul rus, 2014).

Manifestarea cea mai înaltă a monahismului este stăreția. Esența și întreaga putere a îndrumării duhovnicești constă în legământul dintre stareț și ucenic, prin care înaintea lui Dumnezeu părintele duhovnicesc – starețul – ia asupra sa lucrarea îndrumării sufletului ucenicului spre mântuire, iar ucenicul se încredințează duhovnicului  pe deplin, fără frică.

Cuviosul Serafim a trecut prin școala ascultării de un stareț în Pustia Glinsk. Duhovnicul lui a fost Aristocle Veter, care l-a învățat spovedania zilnică a gândurilor și luarea-aminte la toate mișcările inimii sale. Părintele Aristocle îi învăța pe tinerii monahi , încredințați lui spre îndrumarea duhovnicească, să fie atenți la viața interioară și să-și spovedească gândurile. 

Duhovnicul pustnicilor 

De-a lungul multor ani, Părintele Serafim a îndeplinit ascultarea de duhovnic al Pustiei Glinsk (a Nașterii Maicii Domnului), iar după închiderea ei grabnică s-a nevoit în Munții Caucaz, îndrumându-i duhovnicește pe pustnicii care, în vremea prigoanelor asupra Bisericii, au fugit în Abhazia și s-au stabilit în apropierea Lacului Amtkel, formând o obște monahală. Părintele Serafim a fost egumenul monahilor și un călăuzitor blând pe calea anevoioasă a călugăriei.

Pustnicii au construit case din lemn cu câteva chilii, au defrișat pădurea, iar în poaina apărută au înființat o grădină. Culegeau fructe de pădure și castane. Hrana de bază erau pesmeții pisați. Binefăcătorii pustnicilor uscau pesmeții din pâine albă, apoi îi mărunțeau în supă și îi uscau. Ieșeau un fel de crupe mărunte. Se puteau fierbe câțiva cartofi curățați de coajă, apoi se arunca o mână de pesmeți pisați în apa care fierbea, se turna un pic de ulei și prânzul era gata! Uscau pentru iarnă măceșe și frunze de merișoare, din care fierbeau ceai. Sihaștrii viețuiau ori câte trei-patru împreună, ori singuri.

Despre aflarea Părintelui Serafim în Suhumi, Arhimandritul Rafail Karelin își amintește: ,,Pentru a nu atrage atenția asupra sa, starețul umbla prin oraș îmbrăcat în haine lumești. Un împuternicit cu problemele religioase pe nume Lagvelava spuse într-o zi: ,,De ce umblă Părintele Serafim în haine lumești? La noi la Abhazia oamenii bătrâni sunt stimați, nimeni nu-l va supăra.’’ Dar probabil din pricina smereniei sale starețul voia să treacă neobservat.’’ Își ascundea haina preoțească nu pentru că se rușina de înfățișarea sa, ci pentru a proteja lumea celor în a căror locuință se oprea, pentru ca oamenii să nu suporte apoi reproșurile rudelor sau ale vecinilor.

Părintele Serafim se stabilise în Suhumi și era duhovnicul pustnicilor care coborau la el din munți, mai des în timpul nopții, pentru spovedanie și povățuire duhovnicească. Pustnicii apăruseră demult în munții Abhaziei. ,,Munții imenși-scrie un cercetător contemporan-, printre care oamenii par cu totul neînsemnați, privind tăcuți cum se perindă veacurile pe lângă ei, cum apar și dispar fără urmă orașe, seminții și țări întregi.’’ (El a vrut să trăiască și să moară ca un pribeag. Amintiri despre Ieroschimonahul Alexie, Moscova, 2013) 

Cine voia să trăiască în pustie trebuia neapărat să primească binecuvântarea Părintelui Serafim 

La începutul anilor ’60, a început un nou val de represiuni împotriva Bisericii și a credincioșilor. Bisericile și mânăstirile se închideau în masă. Erau înaintate cereri de micșorare a numărului de monahi din mânăstiri, de limitare a înregistrărilor pentru cei din alte orașe. Monahii și ucenicii rămași în afara zidurilor mânăstirii erau nevoiți să aleagă: ori să trăiască în lume într-o situație ilegală, persecutată, ori să se ascundă în locuri îndepărtate. Prezența în Caucaz a vieții monahale tainice și a învățătorilor experimentați îi atrăgea pe cei prigoniți. În munți a crescut din nou numărul de schituri și chilii. Au fost întemeiate obști monahale în Țebelda, Azante, Amtkel, Dvurecie, Pshu și alte locuri. Cine voia să viețuiască în pustie trebuia să ceară îngăduința Părintelui Serafim.

Acolo, în munți, la acea vreme viețuiau deja părinții Kasian, Mercurie, Vitalie Sidorenko și Ahila. Părintele Mardarie (în schimă Alexie) era fiul duhovnicesc al Părintelui Serafim. Sub îndrumarea unui asemenea duhovnic a asimilat Sfânta Scriptură și învățătura Sfinților Părinți din practică.

Potrivit mărturiei Părintelui Mardarie, la secția de miliție din orașul Suhumi se primise într-adevăr un ordin de la Moscova, conform căruia toți trebuiau să coboare din munți. Autoritățile depuneau eforturi și făceau constrângeri prin toate mijloacele posibile. Pentru punerea în practică a acestei dispoziții au fost atrași colaboratori ai KGB-ului. ,,Se făcea vânătoare cu elicopterele asupra monahilor, îi înghesuiau cu forța în elicopter, apoi îi judecau pentru parazitism, îi băgau la închisoare…În astfel de condiții, aproape militare, monahii Îl slujeau pe Dumnezeu și se rugau pentru întreaga lume. Dumnezeu îi acoperea în această nevoință grea și erau cu El.’’(Părintele Ahila, Schiarhimandritul Teodosie, în Vestitorul Abhaziei, 2008)

Stareții nu îndrumau pustnicii samavolnic, ci cu binecuvântarea Mitropolitului Zinovie, care era pe atunci Episcop și care luase asupra sa întreaga responsabilitate pentru sihaștrii rugători din munți. Mai mult de atât, și aceasta trebuie subliniat, despre aflarea în munți a monahilor știa foarte bine Înalt Preasfințitul Calistrat, Patriarhul katolikos al Gruziei, apoi și Melchisedec, cel care a urmat după el, personalități aparte și importante. Se cunoaște îndeobște că aveau o înaltă prețuire pentru eroismul pustnicilor și se rugau pentru ei. În mare măsură, datorită fineții duhovnicești a acestor mari arhipăstori înaintea lui Dumnezeu, vlădica Zinovie a reușit să-i adăpostească în Caucaz pe stareții din Pustia Glinsk, căzuți în dizgrație. 

Sihaștrii se rugau câte zece ore pe zi 

Părintele Serafim nu era numai un duhovnic cu o mare experiență, cunoscând toate mișcările tainice ale inimii omenești, dar și un ascet, având  experiența vieții de pustnic. El îi ajuta pe sihaștri trimițându-le alimente în munți.

Sihaștrii se rugau mult – câte zece ore pe zi -, aproape doar cu Rugăciunea lui Iisus, care le înlocuise toate rânduielile slujbelor și regulile. Cu binecuvântarea Părintelui Serafim, viețuitorul unei sihăstrii – Părintele Andrei Mașkov – se ruga spunând trei șiraguri de metanii pentru sine, iar în timpul rămas avea binecuvântarea să se roage ,,pentru noi, păcătoșii’’. În fiecare zi, pe lângă metanii, Părintele Andrei citea una din Evanghelii. În munți pustnicii nu aveau cărți, ci doar Noul Testament și Psaltirea.

Fiecare monah avea pravila sa de chilie, alcătuită din diferite rugăciuni și Rugăciunea lui Iisus. Își construiseră o chilie mare – biserica –, unde se adunau pentru săvârșirea slujbelor. Călugării îl luau uneori pe Părintele Mardarie la biserică. Slujeau Miezonoptica și Liturghiile – totul după rânduială. Părintele Vitalie se pricepea la cântat, știa Rânduiala, de aceea ținea locul cântărețului. Toți care puteau să cânte cântau, iar Părintele Mardarie slujea. El își amintea: ,,Biserica era modestă, dar cât har avea!…’’

Părintele Andronic se ruga, de asemenea, pentru pustnici și îi ajuta pe măsura puterilor sale. ,,Mama duhovnicească’’, așa îl numeau călugării pe Părintele Andronic, iar ,,tată duhovnicesc’’ era Părintele Serafim.

Dușmanul neamului omenesc, urând lucrarea monahală, s-a răsculat împotriva pustnicilor, iar mai târziu autoritățile atee au împiedicat viețuirea lor în pustie. Din această cauză mulți și-au schimbat locul de trai. Multe primejdii îi pândeau pe monahi în viața lor pustnicească, dar se acomodau într-un fel: construiau chiliile sub brazii albi, ca fumul din timpul iernii, după care ei puteau fi găsiți, să se împotmolească și să se risipească în acești brazi. Sub copacii obișnuiți nu se putea construi, pentru că iarna erau dezgoliți de frunze și fumul se vedea. Bradul alb ascundea totul. Iar ei trebuiau să se ascundă, fiind vânați și urmăriți.

Autoritățile sovietice făceau controale aprige. Preoții și monahii erau avertizați că la fiecare post de miliție vor fi verificați și vor trebui să spună cine sunt, unde merg și de ce. Dar când transportau alimente pentru pustnici, treceau fără nici o piedică fiindcă pentru acești oameni se rugau stareți precum Serafim, Părintele Andronic Lukaș, vlădica Zinovie, sfinții proslăviți în ziua de azi ai Pustiei Glinsk și alți schimnici. Se străduiau să aducă produsele până la venirea iernii. Iarna,  când cădea zăpada și toate cărările erau troienite, nimeni nu mai putea ajunge în pustie.

Când autoritățile au început să-i prigonească pe sihaștri, să-i caute cu elicopterele, au primit binecuvântarea să părăsească munții. Cu timpul, biserica din munți s-a ruinat și s-a prăbușit cu totul, după ce au plecat monahii.

Părintele Serafim considera că îndrumarea duhovnicească a pustnicilor era principalul țel al aflării sale în Suhumi. A pus în această slujire experiența sa vastă, lucrarea rugăciunii și mai ales iubirea sa părintească. Îi vizita pe sihaștri deseori, însoțit de câteva călăuze, străbătea desișurile, trecând peste râulețe, urcând și coborând povârnișurile munților, cutreierând câteva zeci de kilometri. Această osteneală, peste puterile multor tineri, o săvârșea un bătrân de 70 de ani. Pustnicii veneau la el în Suhumi aproape întotdeauna în timpul nopții. Să refuze întâlnirile cu fiii săi duhovnicești starețul nu putea, doar el trăia pentru ei. 

,,În orice durere a voastră am fost lângă voi…’’   

În încheiere, prezentăm un fragment din testamentul duhovnicesc al Cuviosului Serafim:

,,Iubiții mei părinți, frați și surori, mă adresez iubirii voastre pentru a fi ajutat cu rugăciunea voastră, fiindcă se apropie sfârșitul viețuirii mele alături de voi; acum am mare trebuință de ajutorul rugăciunii voastre, eu, care plec pe un drum lung ce mi se așterne înainte. Vă rog, rugați-vă pentru iertarea păcatelor mele celor multe, ca prin mila lui Dumnezeu să primesc sfânta Lui binecuvântare în noul loc al viețuirii mele, să primesc milostivirea lui Dumnezeu. Amintiți-vă de iubirea mea pentru voi, în numele căreia am trecut cu vederea propriul meu folos și am căutat doar folosul vostru. Am avut înțelegere pentru voi toți și în orice durere a voastră am fost lângă voi, dar cu toate acestea, uneori, din râvnă pentru mântuirea voastră, am păcătuit prin mânie, v-am dojenit, chiar dacă din iubire curată, dorind mântuirea sufletelor voastre…’’ 

Cuviosul Serafim a fost înmormântat într-un cimitir din Suhumi, unde vin mereu o mulțime de credincioși pentru a-i cinsti memoria. A fost trecut în rândul sfinților în anul 2009, de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, ziua pomenirii sale fiind 9/22 septembrie. În 2009, cu binecuvântarea Preafericitului Patriarh Kiril, moaștele Cuviosului Serafim au fost mutate în Pustia Glinsk.

Sursa: www.pravoslavie.ru

Traducere din limba rusă de Angela Voicilă