PREDICĂ LA DUMINICA VINDECĂRII ORBULUI
(Ioan 9, 1-38)
6 iunie 2021

NECREDINȚA NU ARE ARGUMENTE
„Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui” (Ioan 9, 38)

Există, iubiții mei, necredincioși și atei. Ar trebui să nu existe niciunul, întrucât de pretutindeni zeci de mii de voci se aud: „Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi pe El în veci” (Cântarea celor trei tineri 1, 34). Cu toate acestea, există.
Ca să se îndreptățească, ei spun: Să vedem o minune și îndată ce o vedem, atunci vom crede. Dar oare cauza necredinței este lipsa de minuni? Nu, frații mei. Cauza este mai profundă. Poate să aibă loc în fața cuiva nu una, ci o mulțime de minuni, chiar și un mort să fie înviat și cu toate acestea el să nu creadă. Ca dovadă avem Evanghelia de azi.

* * *
A avut loc o minune, una din cele mai mari minuni pe care a făcut-o Domnul nostru Iisus Hristos. Voi vorbi folosind un exemplu.
Toți știți aparatele de fotografiat. Astăzi și copilașii au aparat de fotografiat. Ce este aparatul de fotografiat? O invenție a spiritului uman, un ochi artificial, care reușește să imprime imagini, acum, desigur, și color. Și nu poate nimeni să susțină că un aparat de fotografiat a apărut de unul singur, că a crescut pe ogoare?! Nu, desigur. Ce vreau să spun? Vreau să vă vorbesc despre un alt aparat de fotografiat.
Odată, niște turiști dintr-un grup începură să se contrazică. Aveau pe umăr câte un aparat de fotografiat și fiecare îl lăuda pe al său, spunând că al lui este cel mai bun. Unul se lăuda cu cel nemțesc, altul cu cel englezesc, altul cu cel japonez… Zadarnică lauda. Niciunul din acestea nu se poate compara cu aparatul pe care vi-l voi spune.
Vă recomand, deci, un aparat de fotografiat, care este alfa, vârf! Este însă foarte scump. Nu se cumpără, nu se vinde, nu se dă la schimb. Care este aparatul acesta? Sunt cei doi ochi ai fiecăruia dintre voi! Acesta este aparatul de fotografiat, care este perfect. Toate celelalte aparate sunt fabricate prin imitarea ochiului nostru, sunt ochi artificiali, care nu se pot compara cu ochiul firesc. Și despre un aparat, nu spui că a răsărit așa din senin. Știi că este rezultatul unei invenții în urma observațiilor, studiului, măsurătorilor, imitației, copierii, aplicării. Cum să nu ne minunăm acum de ochiul omului care este perfect? Eu nu înțeleg: Cum de mai există necredincioși?!
Ce este ochiul? Câteva grame de pământ! În mormânt până și cei mai frumoși ochi devin pământ. Mergi la morminte, ca să găsești ochii oamenilor! Puțin pământ mai rămâne. Și totuși, ochiul este o fabrică perfectă, despre care nu am cunoștință și putere, ca să vă demonstrez aceasta. Mari oameni de știință oftalmologi îl studiază și se minunează de el. De aceea spun că este de ajuns un ochi, ca să demonstreze că există Dumnezeu. Cine l-a făcut? Dacă suntem siguri că aparatul de fotografiat este făcut de cineva, cu atât mai mult nu trebuie să acceptăm acest adevăr despre aparatul foto perfect și să fim călăuziți către Marele Creator? Eu nu vreau o altă dovadă. Îmi ajunge un singur ochi!
Cu ochiul vezi obiecte în toate culorile. Urci pe munte, surprinzi panorama naturii, distingi nenumărate imagini, vezi toate „cele frumoase ale pământului” (Psalmul 73, 17). De aceea poetul a scris:

„Când în jur văd frumusețile naturii,
soarele, luna, stelele cele luminoase,
marea, care spumegă și se întinde largă,
râurile, copacii, câmpurile, munții,
și florile care împodobesc ogoarele și potecile,
Îți mulțumesc, Dumnezeul meu, că mi-ai dăruit ochii”.

(Ioannis Polemis, Carte de citire pentru clasa a V – a, editura Kalokathi, Atena 1964, pag. 295).

* * *
Mare binefacere a lui Dumnezeu este ochiul. De aceea este mare și minunea din Evanghelia de astăzi! Orbul, pe care l-a vindecat Hristos, nu suferea de vreo imperfecțiune organică. El nu avea ochi deloc! Îi lipseau cu desăvârșire globii oculari. Am văzut soldați pe munții înalți, care de la gloanțe își pierduseră ochiul și cavitatea lor goală o acoperea doar o crustă subțire. Așa era și orbul din Evanghelie. Și minunea de astăzi nu este vindecarea unei boli organice; este crearea ochilor. Așa spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
După cum Dumnezeu, la creație, a luat țărână din pământ și a plăsmuit minunata ființă care se numește om, tot așa acum, din nou, Hristos a creat ochi din țărână. A scuipat jos, pe pământ, cu saliva Sa a făcut tină și cu aceasta a uns cavitățile orbului și i-a spus să meargă la Siloam să se spele. Orbul a ascultat: s-a dus, s-a spălat și „a venit văzând” (Ioan 9, 7). A dobândit ochi și se bucura de lumină.
Ce a arătat Hristos prin această minune? Că El este Creatorul. Și dacă acum a făcut din țărână un organ, ochii, la fel la început a creat omul întreg: ochi, urechi, inimă, plămâni, nervi… Fiecare fibră a corpului omenesc este creația Lui.
Minunea aceasta era mare. S-ar fi cuvenit ca toți să creadă. Au crezut? Nu! Necredința încerca să clatine minunea.
Și au început să cadă ca ploaia întrebările. Luați un creion, citiți Evanghelia și notați întrebări. Prima: Îl privesc bine de tot și spun: – Măi, este el? Tu ești orbul care cerșeai pe drum? – Eu sunt. A doua întrebare: Cum s-au deschis ochii tăi? – Unul care se numește Iisus a luat țărână, a frământat-o cu saliva Lui, m-a uns, m-am dus și m-am spălat și m-am făcut bine. A treia întrebare: – Ce ai de spus despre El? – Că este profet. – Ba, ce profet, de vreme ce nu ține sâmbăta, este un păcătos! – Nu păcătos! Știm că Dumnezeu nu ascultă rugăciunile păcătoșilor, dar pe cele ale oamenilor sfinți le ascultă. Și deoarece continuau să nu creadă, i-au chemat pe părinții lui: – Este copilul vostru? – Copilul nostru. – Cum vede? – Nu știm, este major, întrebați-l pe el însuși. L-au chemat din nou: – Spune-ne în amănunt cum a avut loc această minune? – V-am spus și nu ați crezut; vă spun din nou cum s-a întâmplat…. – Nu, n-o credem. Atunci și cel vindecat le-a închis gurile spunând: – Un astfel de lucru nu s-a mai întâmplat… Astfel, orbul a rămas credincios. Și când, după aceea, l-a întâlnit Hristos, orbul a spus: „Cred, Doamne” și s-a închinat Lui (Ioan 9, 38).

* * *
De atunci, iubiții mei, au trecut 19 secole. Și după cum atunci fariseii necredincioși au adus obiecții la minune, la fel și astăzi aduc obiecții cei care nu vor să creadă. Dar necredincioșii de azi sunt mai de condamnat decât aceia din vremea lui Hristos, pentru că în aceste 19 secole s-au întâmplat și multe alte minuni: s-au adăugat minunile Maicii Domnului, ale apostolilor, ale sfinților și ale mucenicilor (de exemplu, ale Sfântului Dimitrie, ale Sfântului Gheorghe, ale Sfântului Gherasim, ale Sfântului Spiridon, ale Sfântului Nectarie, sfânt mai recent al Bisericii noastre etc.). Dacă poți să numeri stelele cerului, poți să numeri și minunile credinței noastre.
Cred ei? Nu cred. De ce, ce se întâmplă, care e cauza necredinței? Este foarte profundă: este pervertirea inimii omenești. De aceea și astăzi există necredincioși. Alaltăieri citeam într-o revistă străină următoarele.
Într-un vagon de tren, care a plecat plin de la Stalingrad spre Moscova, era și un soldat sovietic. O bătrânică, pe când trenul trecea printr-o trecătoare, și-a făcut cruce, pentru că și-a amintit că acolo era o biserică. Îndată ce a văzut-o, soldatul spune: – Crezi, bătrâno, în Dumnezeu, că există Hristos? – Cred, copilul meu. – Dar religia este ceva de râs, noi nu credem în astea… Atunci rusoaica analfabetă deschide o discuție cu el și ascultau toți. Acesta, chiar dacă era tânăr, inițiat bine, a fost izolat; toți erau de partea bătrânei. – Are dreptate, îi ziceau, argumentele tale nu sunt la fel de puternice ca ale ei. Bătrâna a ieșit victorioasă din acea luptă.
Argumentele necredinței sunt ridicole, se zdrobesc de stâncă, de „piatra” credinței (Matei 16, 18). Și un copil mic face diferența. Necredincioșii se dovedesc mincinoși și se fac de râs.
Voltaire, un iluminist francez necredincios (1694 – 1778), spunea că într-o sută de ani nu va mai exista Biserică, cler, Evanghelie; toți vor fi necredincioși. Au trecut însă anii și casa în care locuia acesta în Paris a devenit librărie biblică!
Să flecărească necredincioșii! Noi să credem! Și împreună cu orbul să îngenunchem înaintea lui Hristos, ca să-I spunem: „Cred, Doamne!” și să ne închinăm Acestuia.

Omilia a fost rostită în biserica „Sfântul Ioan” din Ptolemaida, pe 23-5-1971, cu un nou titlu acum. Transcriere și prescurtare pe 11-5-2021. Traducere: Protos. Leontie Fusa