”Sfinţii, pe care noi astăzi îi cinstim, din Transilvania, cei pe care i-am pomenit – Visarion, Sofronie, Nicolae Oprea, Moise şi Ioan, aceşti sfinţi – au fost puşi în faţa propagandei catolice din Transilvania. Ei au început ca mucenicii din primele veacuri, să meargă din casă în casă, din sat în sat, şi să spună creştinilor: „Să nu vă vindeţi credinţa! Credinţa-i cel mai scump odor!”. Au fost ameninţaţi să tacă, că vor fi ucişi. Ei mai tare au strigat: „Să nu vă vindeţi credinţa!”. Şi călăii ziceau – călăii puşi de stăpânirea austro-ungară, care a adus acest altoi străin al credinţei, credinţa greco-catolică, sub o mască: Rămâneţi cu acelaşi rit, cu același port, dar să-l pomeniţi şi voi pe Papa, să lăsaţi prescura și să slujiți cu azimă, să credeţi că este nu numai rai şi iad, ci că este şi purgatoriu… şi toate celelalte. Unii nu înţelegeau, dar aceşti mărturisitori au înţeles şi le spuneau tuturor: „Să nu faceţi aşa ceva!”. Şi iată, au ademenit pe episcopul de atunci, Atanasie, căruia poporul – şi, mai ales, aceşti Mărturisitori -, după ce a lăsat Ortodoxia şi a devenit greco-catolic, i-a schimbat numele din Atanasie în Satanasie! Şi poporul era constrâns, dar iată a apărat credinţa, așa cum trebuie să o apărăm şi noi! Dar nu numai în vreme de prigoană! Cel mai greu este să o aperi în vreme de pace, că trebuie tu însuţi să te faci jertfă lui Hristos!
De aceea, după perioada secolului al IV-lea, când a venit libertatea Creştinismului, mulţi oameni dorind să trăiască precum mucenicii, şi-au luat aproape o mucenicie de bunăvoie. S-au dus în peşteri, în crăpăturile pământului şi ţineau post aspru şi se rugau şi ziceau: „Cum ai primit sângele martirilor, primeşte şi acum lacrimile noastre şi rugăciunile noastre şi jertfa noastră!”.
Aşa trebuie să ne rugăm şi noi acum, când sunt atâtea curente străine potrivnice credinţei adevărate! Noi trebuie să luptăm, ca să ne rămână sufletul în lumină şi să avem fiorul prezenţei lui Dumnezeu în permanenţă. Să călătorim cu Dumnezeu! El nu ne lasă singuri, dacă noi Îl luăm în călătoria vieţii noastre! Stă cu noi la masă, merge cu noi la muncă, este cu noi când suntem bucuroşi, când avem un necaz. Este cu noi când suntem nedreptăţiţi, când suntem asupriţi, când suntem jigniţi… Şi omul care-L are pe Dumnezeu în sufletul şi-n inima sa prin acea stare de trezvie perpetuă, prin acel fior, omul acela niciodată nu va fi învins de satana. Satana fuge cum a fugit de Mântuitorul, după ce L-a ispitit, când a zis să i se închine lui şi Mântuitorul a zis: Piei înapoia mea, satano, că numai „Domnului Dumnezeu trebuie să te închini şi Lui să-I slujeşti”. Şi noi să zicem la orice ispită, la orice ademenire, la orice necaz – să nu cârtim! – şi să zicem: Doamne, rămâi cu mine şi în necazul acesta, în primejdia aceasta! Și chiar moarte de-ar fi să pătimim, să nu ne lepădăm de credinţă, cum nu s-au lepădat mucenicii, cum nu s-au lepădat înaintaşii noştri din Transilvania, cum nu s-a lepădat Brâncoveanu, fiii săi şi sfetnicul său, cum nu s-au lepădat atâţia sfinţi, care au dobândit Împărăţia cerurilor. Viaţa noastră de pe pământ este pentru a dobândi Împărăţia cea cerească!…”
(fragment din predica rostită de Ierarhul Tomisului la sfârșitul Sfintei Liturghii oficiate în biserica ”Adormirea Maicii Domnului”, din satul Negrești, comuna Cobadin, jud. Constanța, pe 21.10.2018, Duminica a 23-a după Rusalii)