***
SINAXAR
În această zi se face pomenirea Sfinţilor Mucenici Chiril, Chindeu și Tasie
Biserica Ortodoxă Română îi sărbătorește astăzi, 26 aprilie, pe Sfinții Mucenici din Dobrogea Chiril, Chindeu și Tasie. Ei au suferit moarte martirică în vremea împăratului Dioclețian, în cetatea Axiopolis de lângă Cernavodă, respectiv Durostorum.
Din cei care au pătimit aici, Chiril, Chindeu şi Tasie, ale căror nume sunt pomenite într-o inscripţie descoperită în anul 1947, sunt cei mai cunoscuţi.Sfântul Chiril era cinstit în Axiopolis, având cinci zile de sărbătoare. Era fie un martir local, fie că numai suferise aici pentru Hristos, probabil într-o zi de 26 aprilie. Se crede că pe mormântul lui s-ar fi ridicat o biserică, ale cărei ruine se mai văd şi azi. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Chindeu, un sfânt local, probabil un daco-roman.
După cum aflăm din volumul pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi Daco romani şi Români, în privinţa lui Tasie, mulţi istorici socotesc că este una şi aceeaşi persoană cu ostaşul martir Dasius, despre care „actul său martiric” arată că ar fi pătimit în cetatea Durostorum, în ziua de 20 noiembrie 304.
Aceşti istorici cred că el ar fi suferit martiriul la Axiopolis, iar mai târziu i-au fost aşezate moaştele, pentru o vreme, în Durostorum. Din actul său martiric, aflăm multe lucruri interesante în legătură cu pătimirea sa. Era soldat în armata romană, tocmai în vremea persecuţiilor lui Diocleţian. Era pe atunci foarte răspândită sărbătoarea „saturnaliilor”, în cinstea zeului grec Cronos, numit de romani Saturn, zeul timpului. Cu acest prilej, se obişnuia să se aleagă un soldat, prin tragere la sorţi, ca „rege al saturnaliilor”, care era îmbrăcat „într-o haină împărătească, după asemănarea lui Cronos însuşi”, având dreptul ca, timp de 30 de zile, să-şi permită orice fapte „nelegiuite şi ruşinoase”, precum şi felurite „plăceri diavoleşti”. După încheierea acestor zile, în ziua propriu-zisă a sărbătorii, se sfârşea însă şi viaţa lui, căci el urma să fie adus jertfă lui Cronos şi ucis cu săbiile. S-a întâmplat ca să fie ales, prin tragere la sorţi, în vederea sărbătoririi lui Cronos, tocmai soldatul creştin Dasius. „Aprins de râvnă sfântă”, după cum mărturiseşte actul său martiric, şi-a dat seama că după acele zile de petreceri deşarte şi trecătoare, „va fi aruncat în focul cel veşnic”, încât Dasius şi-a zis: „Este mai bine pentru mine să sufăr puţinele chinuri şi munci, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, iar după moarte să moştenesc viaţa cea veşnică, împreună cu toţi sfinţii”. Drept aceea, în ziua rânduită pentru începutul sărbătorii, Dasius le-a spus celorlalţi soldaţi că este creştin şi că preferă să fie adus el însuşi ca jertfă lui Hristos. Închis de îndată, a doua zi a fost adus în faţa comandantului său militar Bassus, spre a fi judecat. Neînfricatul Dasius a respins cu tărie toate încercările aceluia de a-l face să cinstească chipurile împăraţilor de atunci. El declara, între altele: „Sunt creştin şi nu slujesc împăratului pământesc, ci împăratului celui ceresc şi primesc darul Lui, trăiesc din harul Lui şi mă îmbogăţesc din negrăita Lui iubire de oameni” sau: „Eu mărturisesc că sunt creştin şi nu mă supun nimănui altuia decât unuia, curatului şi veşnicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cel în trei nume şi feţe, dar de o singură fiinţă”. Văzând că toate încercările de a-l abate de pe drumul său rămân zadarnice, legatul Bassus l-a supus la multe chinuri şi, în cele din urmă, a poruncit să i se taie capul. Săvârşirea lui din viaţă s-a petrecut în ziua de 20 noiembrie, anul 304. Moaştele fericitului mucenic al lui Hristos au fost duse la Durostorum, iar în anul 579 la Ancona, în Italia, unde se păstrează până azi, în biserica Sfântul Cyriacus; pe sarcofagul său se găseşte inscripţia grecească: „Aici zace Sfântul martir Dasios, adus din Dorostol” (Durostorum).
Tot în această zi, pomenirea Noilor Mucenici din satul Vasilievka (Ucraina) – Preotul Serghie şi râvnitorii creştini Prohor şi Chiril
Regiunea Mikolaiv (fosta gubernie Herson), raionul Snighirev, satul Vasilievka, biserica Naşterii lui Hristos
Părintele Serghie preda la şcoala zemstvei (n.tr. zemstvă = administraţie locală în Rusia ţaristă, aleasă de nobilime şi de clasele avute) Legea lui Dumnezeu, cânta frumos şi se descurca în cântarea bisericească. Trăia lângă biserică. Nu avea nimic personal. Nu ţinea nici vite, nici cai, nici muncitori. Cai, dacă mergea în oraş, împrumuta de la un vecin. Când săvârşea slujbe, de la cei săraci nu lua nimic, ci îi şi ajuta, mai ales în zilele de Paşte şi în alte sărbători.
Părintele Serghie era aspru la şcoală şi la biserică, dar în alte împrejurări era blând cu toţi. Nu spunea niciodată nimic de prisos, era foarte tăcut, deşi cu oamenii era comunicativ. Daria Gaidai, martora oculară a evenimentelor se împrietenise cu părintele. Familia părintelui Serghie se deosebea printr-o deosebită ospitalitate. Daria îşi aminteşte că atunci când aveau loc repetiţiile copiilor (la început cântarea bisericească o preda însuşi părintele Serghie, deoarece nu găsiseră un cântăreţ), preoteasa – soţia părintelui Serghie, de fiecare dată, special pentru elevi, cocea plăcinte proaspete într-o asemenea cantitate, că ajungeau pentru toţi şi nimeni nu era nedreptăţit. La toate sărbătorile mari, coriştilor li se făceau daruri.
Părintele Serghie nu avea „preferaţi”. Pentru el toţi erau egali, fie bogat sau sărac, învăţat sau neînvăţat. Părintelui Serghie îi plăcea să muncească. În timpul liber muncea în grădină. Grădina o uda manual. Mergea pe jos 6 verste (verstă = 1,068 km – n.tr.), ca să sfinţească ţarinile, în cântări, însoţit de credincioşi. Când slujea, de obicei de la orele 4 dimineaţa, în biserică era o linişte plină de evlavie. Vecernia o oficia în fiecare sâmbătă şi duminică. Era un mare postitor. În alte sate mergea pe jos, în afara situaţiilor excepţionale, când se grăbea. Părintele Serghie nu susţinea inovaţiile. Întotdeauna a rămas credincios Preafericitului Patriarh Tihon.
După revoluţie a fost foamete. Locuitorii satului au primit ceva hrană într-o cantină prin intermediul ajutorului american oferit Rusiei („ARA”). În această perioadă, puterea sovietică cerea populaţiei aurul şi lucrurile de preţ, ca să plătească acest ajutor. S-a ajuns şi la confiscarea lucrurilor de preţ ale bisericilor. În acest timp, Părintele Serghie nu era acasă şi nici Kirill Evtihievici Priimak, epitropul bisericii. Enoriaşele stăteau lângă biserică şi făceau cu rândul pentru a nu permite jefuirea şi devastarea bisericii. Împuternicitul Egorov (deşi nu era mandatat cu afaceri bisericeşti) a hotărât să meargă la biserică şi să le convingă pe femei să plece la casele lor. Femeile au tras clopotele de alarmă. Poporul adunat l-a lovit pe Egorov, neaducându-i însă nici un fel de vătămări corporale grave. Pentru orgoliul său rănit, Egorov s-a răzbunat cu cruzime pe oameni. A chemat miliţia din regiune. Miliţienii beţi au început să tragă cu mitralierele şi au pus pe fugă poporul, iar părintele Serghie, epitropul Kirill Priimak şi starostele bisericii, Prohor Bunciuk, au fost arestaţi. Martori a ceea ce s-a întâmplat după aceea au fost unul din fiii lui Prohor şi alţi câţiva oameni care erau împreună cu el. Aceştia s-au ascuns în spatele călăilor (toate acestea se întâmplau noaptea) şi au văzut totul. Prohor avea o constituţie foarte solidă. S-a aruncat asupra călăilor într-o luptă cu mâinile goale şi a fost împuşcat pe loc. Călăii şi-au revărsat toată răutatea asupra părintelui Serghie şi asupra lui Kirill Priimak. Le-au tăiat picioarele şi mâinile, le-au scos ochii şi le-au spart dinţii. Fiind încă în viaţă, le-au jupuit pielea şi, în cele din urmă, le-au tăiat capetele. Dimineaţa, locuitorii satului au văzut trupurile lor sfâşiate cu sălbăticie. Fiicele lui Kirill au strâns într-o şapcă dinţii acestuia şi alte rămăşiţe.
Înmormântarea s-a făcut după toată rânduiala slujbei ortodoxe. A fost aşezată o piatră funerară cu un adăpost, unde întotdeauna ardea o candelă şi se slujeau litii. Când au transformat biserica în club, au nivelat locul unde se afla mormântul, dar locuitorii satului îşi amintesc bine acest loc. Pe locul de odihnă al mucenicilor continuă să se slujească cu credinţă litii şi diferiţi credincioşi, lângă acest mormânt, li se adresează prin rugăciune şi e minunat că rugăciunile lor au fost întotdeauna ascultate.
Solicitanţi:
Protoiereul Valentin Rak, parohul Bisericii Naşterii Domnului
Parohul protoiereu Valentin Rak şi enoriaşii, în cadrul adunării parohiale, au alcătuit o scrisoare (cu 37 de semnături) către Mitropolitul Vladimir de Rostov şi Novocerkas cu rugămintea proslăvirii pe plan local a următorilor mucenici:
Părintele Serghie Ştenko, Kirill Priimak şi Prohor Bunciuk.
La scrisoare sunt anexate mărturiile scrise ale enoriaşilor bisericii care au fost martori oculari: Gaidai Daria Grigorievna şi Maţiuta Irina Nikiticina.
Rugăminţii s-au alăturat şi rudele mucenicilor: Zagreba Maria Mihailovna şi Kaplii Polina Kirilllovna (fiica lui Kirilll Priimak)
Cu binecuvântarea ÎPS PITIRIM,
Arhiepiscop de Mikolaiv şi Voznesensk
În istoria Bisericii Soborniceşti n-au existat niciodată persecuţii la o scară aşa mare şi atotcuprinzătoare, îndelungate şi neîntrerupte, ca în Rusia secolului al XX – lea. Până în ziua de azi câteva mii din cei ce au suferit pentru credinţă sunt proslăviţi în rândul mucenicilor şi mărturisitorilor. Numărul lor tot creşte.
În eparhia Mikolaiv, ca şi în toate eparhiile Sfintei noastre Biserici, în anii persecuţiilor au fost multe persoane din cler şi mireni pe care nu i-au înspăimântat nici chinurile, nici ocna şi nici măcar moartea, în apărarea de profanare a bisericilor şi a lucrurilor sfinte ale acestora.
Pe 6.03.2007, în şedinţa Comisiei sinodale de canonizare a sfinţilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene, ÎPS Pitirim, Arhiepiscop de Mikolaiv şi Voznesensk, a prezentat spre examinare diverse materiale pentru trecerea în rândul sfinţilor mucenici a parohului bisericii Naşterii Domnului din satul Vasilievka, raionul Singhirev, regiunea Mikolaiv, preotul Serghie Ştenko, şi a mirenilor Prohor Bunciuk şi Kirill Priimak, care au avut parte de un sfârşit mucenicesc pe 26 aprilie 1922, în timpul campaniei puterii sovietice de confiscare a obiectelor de preţ ale bisericilor.
Pe 18.04.2008, în sala sinodală a Mitropoliei Kievului, a avut loc şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene sub preşedinţia Preafericirii Sale, Preafericitul Vladimir, Mitropolit al Kievului şi al întregii Ucraine. În jurnalul nr. 33 s-a consemnat: „…Examinând viaţa, lucrările, faptele, minunile, sfârşitul mucenicesc şi cinstirea populară a preotului Serghii Ştenko, a mirenilor Prohor Bunciuk şi Kirill Priimak, s-a hotărât:
1. Să se binecuvinteze pentru proslăvire şi cinstire locală preotul Serghie Ştenko şi mirenii Prohor Bunciuk şi Kirill Priimak.
2. Să se aprobe pictarea icoanelor sfinţilor.
3. Să se aprobe proiectele troparului şi condacului sfinţilor noi mucenici.
4. Slujba lor să aibă ca model slujbele sfinţilor noi mucenici.
5. Pomenirea sfinţilor noi mucenici din Vasilievka să se prăznuiască la data sfârşitului lor mucenicesc – 13/26 aprilie.
6. Să se aducă mulţumire Dumnezeului celui Preamilostiv şi Minunat întru sfinţii Săi, pentru că ne-a arătat noi rugători pentru Sfânta noastră Biserică şi poporul nostru.”
Vladimir, Mitropolit al Kievului şi al întregii Ucraine
Membri Sfântului Sinod:
Mitropolitul de Harkov şi Bogoduhov, Nicodim
Mitropolitul de Odesa şi Ismail, Agafanghel
Mitropolitul de Lugan şi Alcev, Ioanichie
Mitropolitul de Cernăuţi şi Bucovina, Onufrie
Mitropolitul de Hmelniţk şi Staro-Konstantinov, Antonie
Arhiepiscopul de Hust şi Vinogradov, Marcu
Arhiepiscopul de Mikolaiv şi Voznesensk, Pitirim
Episcopul de Gorlov şi Slavian, Mitrofan
Arhiepiscopul de Beloţerkov şi Boguslav Mitrofan.
Pe 1.06.2008, cu binecuvântarea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ucrainene, s-a format o comisie, alcătuită din sfinţiţi slujitori şi monahi ai eparhiei Mikolaiv, condusă de Arhipăstorul locului, Arhiepiscopul Pitirim, pentru aflarea moaştelor mucenicilor din Vasilievka. În aceeaşi zi, moaştele sfinţilor noi mucenici au fost aflate.
Pe 3.06.2008, sfintele rămăşiţe au fost mutatela Mikolaiv şi duse cu fast în altarul Catedralei Naşterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. În ziua odovaniei Paştelui, pe 4.06.2008, după terminarea slujbei pascale de seară, în catedrală, s-a slujit o litie pentru cei adormiţi, pe care a oficiat-o Arhiepiscopul de Mikolaiv şi Voznesensk Pitirim împreună cu clericii din oraş.
Pe 10.08.2008 are loc canonizarea sfinţilor noi mucenici din Vasilievka, pe care o oficiază Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Preafericitul Vladimir, Mitropolitul Kievului şi al întregii Ucraine, împreună cu o mulţime de arhierei ai Bisericii Ortodoxe Ucrainiene.
(TRADUCERE: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)
Tot în această zi, pomenirea celor șase mii de mucenici de la Mănăstirea Sfântul David Gareji, Georgia
Prevestire îngerească
Între timp, înainte de a începe utrenia de Paşti, un înger al lui Dumnezeu i s-a înfăţişat ieromonahului Arsenie, egumenul mănăstirii Învierii Domnului, şi i-a spus:
– Hristos vă cheamă pe toţi în lăcaşurile Lui cereşti. În seara aceasta vă vor secera săbiile perşilor! Cine vrea să-şi salveze viaţa, să fugă să se ascundă. Cui nu-i e frică de moarte va fi înjunghiat, dar Domnul îl va încununa. Asta să le spui părinţilor care s-au adunat aici.
Şi după aceste vorbe îngerul s-a făcut nevăzut.
Părintele Arsenie, cu inima întristată, a căzut pe gânduri. Cum să le spună fraţilor, care au venit să prăznuiască strălucitoarea Înviere, că vor găsi moarte amară provocată de săbiile mahomedanilor?…
La un moment dat în chilia lui a intrat monahul care-l slujea. Văzându-l nemişcat, cu faţa palidă din pricina durerii sufleteşti, s-a tulburat rău.
– Ce ai, părinte? l-a întrebat ducându-se lângă el. Nu cumva eşti bolnav?
– Ah, fiule!… Nu…
– Atunci ce se întâmplă?…
Părintele a rămas tăcut vreme de câteva minute. Apoi a oftat adânc.
– Îngerul lui Dumnezeu mi s-a arătat cu puţin înainte, a zis cu o voce abia auzită. M-a înştiinţat că toţi părinţii care sunt aici sunt chemaţi la cina cerească a lui Hristos. În seara asta vor fi înjunghiaţi de către perşi. Mi-a poruncit să-i anunţ. Cine vrea să-şi salveze viaţa, mi-a spus, este liber să plece; cine nu, va muri. Nu ştiu, aşadar, ce să fac. Fraţii au venit să prăznuiască Paştele, iar eu să le spun că vor muri în chip îngrozitor? Şovăi…
– Nu şovăi, părinte! a zis monahul. Domnul ne cheamă. E cu putinţă să nu mergem lângă El? Cred că nu se va găsi niciun frate care să nu dorească o asemenea ieşire mucenicească din viaţa pământească. Vădeşte-le deci fără teamă părinţilor mesajul îngerului. Neîndoielnic te vor asculta cu bucurie şi se vor pregăti cu bunăvoinţă pentru întâlnirea cu Hristos.
Peste puţin toţi monahii ştiau ce urma să li se întâmple. Şi toţi, de la cel mai tânăr şi până la cel mai vârstnic, s-au pregătit să-şi bea potirul amar al morţii, care le-a şi adus dulcea veşnicie. Doar doi fraţi începători s-au împuţinat la suflet şi s-au hotărât să plece. Au trecut de valea împădurită şi de mănăstirea Sfântului David şi au ajuns pe un munte.
Mucenicia de Înviere
La mănăstirea Învierii Domnului a început slujba pascală. Părinţii, după ce au urcat pe munte şi au făcut obişnuita litanie în jurul micului paraclis, au coborât iarăşi la mănăstire pentru a săvârşi utrenia şi Sfânta Liturghie în biserică.
Deodată, cu puţin înainte de sfârşitul Liturghiei, de afară s-au auzit tobele şi trâmbiţele perşilor. Egumenul a ieşit imediat din biserică, s-a apropiat de căpetenia regimentului şi a căzut cu ochii în lacrimi la picioarele lui.
– În numele lui Dumnezeu, l-a implorat, lăsaţi-ne să terminăm Sfânta Liturghie şi după aceea faceţi ce vreţi cu noi!
Au respectat lacrimile părintelui şi i-au împlinit rugămintea. Astfel, părinţii – şase mii erau toţi – s-au împărtăşit plângând, „pentru iertarea păcatelor şi pentru dobândirea vieţii veşnice”. După aceea şi-au pus mantiile şi l-au urmat pe egumen, care mergea înainte ţinând în mâini toiagul şi sfânta cruce.
Părintele Arsenie s-a apropiat de căpetenie, l-a privit în ochi şi i-a spus:
– Acum suntem pregătiţi şi, după cum vezi, neînarmaţi. Fă ceea ce ţi-au poruncit! Pe împăratul tău nu-l cinstim. Legea profetului vostru n-o primim. Preferăm să murim decât să ne supunem vouă şi să mărturisim credinţa voastră. Iată, deci, îţi ofer capul meu!
A arătat spre monahii care erau în spatele lui şi a adăugat:
– Şi aceştia vor sta cu bucurie în faţa săbiei tale.
Nici nu terminase bine, când o lovitură fulgerătoare de sabie a făcut ca să i se rostogolească capul la picioare. Îndată, ca la un semnal, soldaţii s-au aruncat fără milă asupra părinţilor şi i-au înjunghiat pe toţi. Le-au tăiat trupurile în bucăţi, lăsându-le ca hrană sălbăticiunilor pustiei.
După măcel, s-au apucat să jefuiască şi să distrugă mănăstirea. În continuare, încheindu-şi ticăloasa lor lucrare, au pustiit toate chiliile din Gareji.
Acest sfârşit trist l-a avut, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, Tebaida Georgiei, care aproape de zece secole fusese centrul mărturisirii ortodoxe şi al trăirii ascetice din ţinutul acela.
Cerul a încredinţat slăvirea ce se cuvine celor şase mii de Sfinţi Mucenici. Peste trupurile lor tăiate în bucăţi au stat vreme de trei nopţi trei stâlpi de foc care luminau toată regiunea precum şi nenumărate cununi de trandafiri care răspândeau miresme negrăite.
Înjunghierea fraţilor
Între timp, cei doi fraţi care fugiseră în noaptea întunecoasă înaintau în grabă şi discutau în şoaptă despre mucenicia părinţilor. Când au ajuns în munte, unul din ei s-a întors deodată către celălalt şi i-a spus:
– Unde mergem?… De ce fugim?… Am lăsat lumea şi am venit în pustie. Iar acum suntem ca nişte câini care se întorc să-şi lingă vărsătura. Trebuia să rămânem la mănăstire şi să murim împreună cu părinţii noştri. Ce-o să facem cu această viaţă amară şi nestatornică?
– Să mergem înapoi, frate! a zis atunci şi celălalt. Să mergem să mărturisim şi noi, ca să trăim veşnic în împărăţia Părintelui nostru ceresc.
În clipa aceea au văzut cei trei stâlpi de foc, care coborau din cer deasupra trupurilor Sfinţilor Mucenici, făcând ca noaptea întunecoasă să se asemene cu o zi însorită. Au văzut şi cununile de trandafiri care acopereau mănăstirea. Au observat însă că două dintre ele au rămas foarte sus.
– Sunt ale noastre! au strigat într-un glas şi au început să alerge ca nişte cerbi către mănăstire.
Au coborât în valea împădurită şi au ajuns la drumul care despărţea mănăstirile Sfântul David şi Sfântul Dodo, vizavi de chilia Sfântului Iacob. Aici i-au întâlnit pe soldaţii care aveau în mâini săbii pline de sânge.
– În Hristos credem şi mărturisim că Acela este adevăratul nostru Dumnezeu şi Mântuitor! au strigat cu îndrăzneală când au ajuns în faţa lor. Blestemat să fie Mahomed şi legea lui!
Perşii s-au aruncat asupra lor urlând ca nişte lupi. I-au înjunghiat şi i-au tăiat în bucăţi, aşa cum făcuseră mai înainte cu ceilalţi părinţi, şi le-au lăsat trupurile acolo, să le mănânce fiarele pădurii.
Semnul trandafirilor
Dumnezeu, care-i slăveşte pe sfinţii Săi, n-a lăsat lipsit de semne nici acest loc de mucenicie. Aşadar, în mijlocul drumului pustiu şi mărăcinos unde muceniciseră cei doi fraţi de mănăstire a sădit mai târziu un trandafir preafrumos. Până în ziua de astăzi se află acolo această floare trimisă de Dumnezeu. În fiecare iarnă turmele de oi ale tătarilor nomazi care trec prin Gareji o mănâncă până la rădăcină. Iar primăvara răsare din nou şi înverzeşte în pustietatea cea seacă. Înfloreşte din mai până la sfârşitul lui iunie. Trandafirii roşii şi înmiresmaţi care înfloresc sunt înzestraţi de Dumnezeu cu putere tămăduitoare. Mulţi credincioşi îi culeg şi se izbăvesc de bolile lor, cu mijlocirile Sfinţilor Mucenici.
În zilele de după Paşti, trandafirii sângerii împodobesc întreaga regiune, şi desigur cele două mănăstiri din apropiere. De atunci până astăzi nici o altă floare nu mai există acolo. Şi nimeni niciodată n-a reuşit, oricât s-a străduit, să sădească un alt trandafir din altoiul celui sădit de Dumnezeu. Astfel, acesta rămâne unic, aducând aminte odată cu trecerea veacurilor de minunata mucenicie a celor doi fraţi de mănăstire.
Moaştele izvorâtoare de mir
Mai târziu, împăratul Georgiei, Artsil al II-lea, adunând cu evlavie moaştele mucenicilor, le-a aşezat într-un mormânt mare, săpat în zidul de stâncă al altarului unui paraclis al mănăstirii Învierii, care de atunci s-a numit „Moţameti”, adică Mucenicească. Din moaşte a început să izvorască mir înmiresmat şi făcător de minuni, care curge şi în ziua de astăzi, adeverind sfârşitul plăcut lui Dumnezeu al părinţilor iubitori de Hristos. Astfel, fraţii de la mănăstirile Sfântul David şi Sfântul Dodo, care mai târziu au fost rezidite, i-au cerut mitropolitului Antonie I să-i canonizeze pe mucenici, lucru care s-a şi întâmplat.
Curând după aceea a fost alcătuită şi slujba pentru praznicul pomenirii lor, care a fost rânduit în Marţea de după Paşti. În această zi, în fiecare an, Biserica Ortodoxă a Georgiei îi cinsteşte cum se cuvine pe cei şase mii de Sfinţi Mucenici şi-i imploră să mijlocească neîncetat la Domnul nostru Iisus Hristos pentru mult pătimitorul popor georgian.
(Patericul georgian, Editura Egumenița, pp. 205-210)
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Vasile, episcopul Amasiei.
Măritul mucenic al lui Hristos Vasile a fost episcop al Amasiei, pe vremea lui Liciniu, care, fiind cumnat marelui Constantin după sora sa Constantina, a fost trimis de dânsul împotriva lui Maximin, ce se ridicase şi luase oarecare părţi ale răsăritului de le ţinea ca un tiran. Mergând Liciniu la Nicomidia, răscoala se potolise, şi tiranul Maximin nădăjduind să se împotrivească prin luptă, a scăpat de primejdia ce era să-i vie. Liciniu a adus jertfă idolilor la Nicomidia, şi a poruncit să-i aducă înainte din Amasia pe sfântul Vasile, cu o fecioară anume Glafira, care fusese slujnică Constantinei, femeia lui Liciniu; şi temându-se Glafira că Liciniu o îndrăgise, a îndrăznit de a spus stăpânei sale şi aceea a trimis-o în Anatolia dându-i avere. Şi umblând Glafira din loc în loc, nimerise la Amasia, unde dăduse banii ce avea la dânsa episcopului, ca să zidească biserică. Auzind acestea Liciniu a poruncit să-i prindă pe amândoi şi să-i ducă înaintea lui; dar Glafira a murit înainte de a veni, însă fericitul Vasile a venit la Nicomidia către împăratul, care a dat poruncă să i se taie capul, căci se pusese tare împotrivă şi ocăra bicisnicia celor ce erau socotiţi dumnezei şi deşertăciunea lor. După ce i s-a tăiat capul, au fost suit într-o corabie capul şi trupul sfântului; apoi au fost aruncate capul într-o parte iar trupul în alta, iarăşi s-au unit şi s-au alipit după fireasca potrivire, şi s-a aflat întreg sfântul, în golful de la Sinope al mării. Aflându-l nişte pescari l-au tras cu mreje la uscat, precum arătase îngerul lui Epildifor, care primise pe sfântul la Nicomidia; acesta mergând cu Teotim şi Partenie diaconii, ce veniseră cu sfântul în Amasia, l-au scos din mreajă, şi cinstindu-l cu miruri şi cu cântări, l-au trimis la Amasia.
Tot în această zi, sfânta Glafira, cu pace s-a săvârşit.
Fecioara Glafira era slujnica soţiei împăratului Licinius, Constanţia. Acesta s-a rănit de frumuseţea ei şi căuta apropierea ei. Fecioara a cerut ajutorul împărătesei, ca să scape de împăratul curtezan. Îmbrăcînd-o în haine bărbăteşti şi dându-i bani de călătorie, împărăteasa a trimis-o la Pontus împreună cu un alt slujitor credincios. Împăratului i-au spus că Glafira a înnebunit şi că este pe moarte. Pe drum spre Armenia, Sf. Glafira s-a oprit la Amasea, unde a fost găzduită de episcopul locului, Sf. Vasile.
La vremea aceea sfântul construia o biserică în oraş. Sf. Glafira a donat toţi banii de la Constanţia pentru construcţia bisericii şi i-a scris împărătesei să-i mai trimită alţii ca să poată termina construcţia. Împărăteasa i-a îndeplinit rugămintea dar scrisoarea a căzut în mâinile lui Licinius, care înfuriat, i-a ordonat guvernatorului oraşului să-i trimită pe ierarh şi pe fecioară la el. Însă Sf. Glafira a murit înainte să ajungă edictul în Amasea iar Sf. Vasile a fost dus la împărat. Doi diaconi, Partenie şi Teotim l-au urmărit pe Sf. Vasile şi s-au stabilit într-un loc aproape de închisoarea unde era acesta ţinut.
Evlaviosul creştin Elpidefor l-a mituit pe gardian şi în fiecare noapte mergea cu Partenie şi Teotim să-l viziteze pe sfânt. Cu o seară înainte de proces, el a început să cânte Psalmi rostind „şi dacă m-aş sălăşlui la marginea mării şi acolo …mâna ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Psalmi 138/139:9-10). Acelea erau cuvinte profetice.
De trei ori sfântul a căzut în lacrimi şi diaconii se temeau că nu va putea îndura chinurile dar el i-a liniştit.
La proces sfântul a refuzat cu tărie să se lepede de credinţă şi să devină preot păgân, aşa încât a fost condamnat la moarte. Elpidefor le-a dat bani soldaţilor ca să-l lase pe Vasile să se roage şi să vorbească cu prietenii săi înainte de execuţie. Apoi sfântul i-a spus călăului: „Prietene, du la îndeplinire ce ţi s-a spus” şi liniştit şi-a plecat capul ca să-l taie sabia.
Elpidefor a vrut să cumpere cu bani de la soldaţi rămăşiţele pământeşti ale sfântului dar soldaţilor le-a fost frică de împărat şi au aruncat trupul şi capul sfântului în mare. După acestea un înger al lui Dumnezeu i-a apărut lui Elpidefor în vis de trei ori spunîndu-i: „Episcopul Vasile este la Sinope şi te aşteaptă.”
Auzind mesajul, Elpidefor şi diaconii au mers pe mare până la Sinope, unde au angajat nişte pescari care să-i ajute cu plasele de pescuit. Când au aruncat năvoadele acolo unde au spus cei doi diaconi, nu au găsit nimic. Atunci Elpidefor le-a spus să arunce plasele în numele Domnului Dumnezeului său, pe Care el Îl proslăvea şi abia atunci năvoadele au scos la suprafaţă moaştele Sf. Vasile care avea capul alipit de corp şi numai urma loviturii de sabie se mai vedea pe gât. Sfintele moaşte ale Sf. Vasile au fost duse la Amasea şi îngropate în biserica construită de el însuşi.
Tot în această zi, Pomenirea Sfîntului Ştefan, Episcopul Permului, din Rusia, noul făcător de minuni
Cuviosul, Părintele nostru Ştefan, era de neam rus, din părţile de miazănoapte ce se numeau Dvin, din cetatea ce se cheamă Ustiga, din părinţi vestiţi, fiu al unui bărbat credincios şi de Hristos iubitor, anume Simeon, unul din clericii soborniceştii biserici a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cea de la Ustiuz; şi maică-sa asemenea era creştină şi se numea Maria. Fiind încă copil, l-a dat la învăţătura cărţii, în care a sporit bine pentru că, fiind deştept, învăţa degrabă, încît într-un an a putut citi pe carte şi s-a deprins cu dumnezeiasca Scriptură, apoi s-a făcut cititor în soborniceasca biserică. Şi a întrecut pe mulţi vîrstnici din neamul său prin isteţimea minţii şi cu priceperea sa, sporind mai mult ca toţi cu înţelegerea şi cu darul lui. Cu copiii ce se jucau nu se însoţea, nici nu se amesteca cu cei ce alergau la deşertăciuni şi la obrăznicii, nici nu se întovărăşea cu cei îndărătnici şi răzvrătiţi; ci numai în dumnezeiasca mărire se îndeletnicea, străduindu-se la înţelegerea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi.
Crescînd în feciorie, curăţenie şi deplină înţelepciune, a citit multe cărţi ale Testamentului celui Vechi şi ale celui Nou, socotind deşertăciunea vieţii acesteia de puţină vreme, care trece ca iuţeala rîului şi ca floarea ierbii se vestejeşte. Apoi s-a aprins de dumnezeiasca dragoste, care niciodată nu cade şi s-a tuns în monahiceasca rînduială, în cetatea Rostovului, în mănăstirea Sfîntului Grigorie, de Dumnezeu Cuvîntătorul, aproape de episcopie; pentru că acolo erau multe cărţi şi lui îi plăcea să se îndeletnicească cu citirea lor. Iar tunderea lui s-a făcut în vremea episcopului Arsenie, de către un egumen anume Maxim. El se ostenea dîrz cu viaţa monahicească, nevoindu-se cu postul, rugăciunea, lacrimile, curăţia, smerenia, înfrînarea, răbdarea, bunătatea, ascultarea, dragostea şi cu alte fapte bune şi mulţi îşi doreau o astfel de viaţă plăcută lui Dumnezeu. Şi învăţîndu-se în legea Domnului ziua şi noaptea, adunîndu-şi folosul din cărţi, a scris cu mîna sa multe cărţi care şi pănă astăzi mărturisesc cugetarea întru Dumnezeu şi dragostea de osteneală.
Pentru o viaţă îmbunătăţită ca aceasta, fericitul Ştefan a fost hirotonit diacon de cel mai sus pomenitul Arsenie, episcopul Rostovului. După cîţiva ani, murind mitropolitul a toată Rusia, Sfîntul Alexie, iar după dînsul primind scaunul Mihail cel cu porecla Mitaiu, din porunca aceluia, fericitul Ştefan s-a hirotonit preot de Gherasim, episcopul Colomei. Şi auzind despre ţinutul Permului că nu este luminat cu Sfîntul Botez, ci petrece în păgîneasca închinare la idoli şi este plin de vrăjitorii, de farmece şi de toată necurata slujire diavolească, aflînd că în acel ţinut care este cuprins cu mărăcinii şi cu ciulinii îndrăcirii diavoleşti încă n-a semănat nimeni sămînţa Cuvîntului lui Dumnezeu s-a umplut de rîvnă după Domnul Dumnezeu; pentru că nu ajunsese acolo nici apostoleasca propovăduire, nici lumina Evangheliei nu răsărise poporului aceluia, ci era în întunericul neştiinţei de adevăratul Dumnezeu şi în umbra morţii şi a pierzării celei veşnice. Deci a fost cuprins de nemăsurată dorinţă ca, urmînd Sfinţilor Apostoli, să se ducă în pămîntul Permului să propovăduiască pe Hristos şi să mîntuiască sufletele omeneşti din pierzare, scoţîndu-i din întuneric la lumina adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura.
Continuarea aici
Tot în această zi, preacuvioasa Iusta, cu pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, preacuviosul Nestor.
Acest cuvios Parinte, părăsind părinţii, şi călugărindu-se, cu pace s-a săvârsit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.