SFÂNTUL ISAAC SIRIANUL DESPRE „ZELOŢII” CARE NU-ŞI POMENESC IERARHII

isaac-sirul-manuscris-rusesc-sec-15

După Sinodul din Creta (iunie 2016), printre ortodocşi au apărut mai mulţi fanatici şi „zeloţi”, care-şi închipuie că apără adevărul de credinţă. Mulţi dintre ei aveau un duh schismatic cu mult înainte de Sinod, iar documentele semnate în Creta, care, până la urmă, n-au o valoare teologică sau canonică prea mare, au devenit un prilej în plus de manifestare a duhului lor schismatic. De zeci de ani, ierarhii ortodocşi din diferite Bisericii (inclusiv sau mai ales din Bisericile Locale care n-au participat la Sinodul din Creta), semnează „documente ecumeniste” mult mai dubioase, dar „zeloţii” tot nu găseau motive serioase de a întrerupe pomenirea ierarhilor lor. S-au hotărât abia acum, când o duzină de fanatici au tulburat lumea cu pretinsa lor mărturisire de credinţă.

Unii răspândesc zvonul că şi Muntele Athos a întrerupt pomenirea patriarhului, dar aceasta este o dezinformare ruşinoasă. Nici una din cele 19 mănăstiri care îl pomeneau pe patriarhul Constantinopolului până acum (excepție făcând doar vechea obşte de la Efsigmenou) nu a întrerupt pomenirea acestuia! Fac zarvă şi seamănă tulburare doar câţiva monahi care stau pe la chilii singuratice şi niciodată n-au făcut ascultare de stareţ. În rest nimeni nu este preocupat cu acest subiect şi nici nu discută despre el. Petrecând ultimele două luni în Muntele Athos m-am convins o dată în plus că adevărații monahi se roagă şi fac ascultare, nu seamănă dezbinare şi împotrivire…

După cum se ştie, mai mulţi clerici din România şi Republica Moldova au întrerupt pomenirea ierarhului lor. Nu sunt de acord cu ei şi vreau să-i întreb pe cine pomenesc în loc? Cine le-a dat alt antimins şi alt Mir? În spatele căror ierarhi „adevărat-ortodocşi” s-au pus ei şi de cine ascultă? Cred că răspunsuri clare la aceste întrebări nu există, de aceea, vreau să le împărtăşesc un fragment din ultimele mele lecturi patristice. Este vorba despre Sfântul Isaac Sirul, care le explică tuturor „zeloţilor” cum ar fi trebuit să procedeze în situaţia dată. Sper că măcar unii din cei care au apucat pe căi greşite cu nepomenirea chiriarhului să se întoarcă în Biserică şi, în loc să „apere adevărul”, să se lase apăraţi de Adevăr!

Prin aceasta nu invit la „adogmatism” şi nici nu mărturisesc ecumenismul, ci doar chem la pace şi dragoste. Dacă ne pasă de dogme şi credinţă, să rămânem în Biserică, ca să ne împărtășim de lumina lor!

Redau deci un fragment din cartea lui Sabino Chialà, Isaac Sirianul – asceză singuratică şi milă fără sfârşit, trad. Maria-Cornelia şi diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu 2012, pp. 265-267.

***

Calea Duhului îl pune pe singuratic într-un climat de luptă, pentru care trebuie o înflăcărare, un „zel”, pe care [Sfântul] Isaac îl consideră bun. În scrierile sale sunt însă mai multe pasaje în care îi avertizează pe singuratici despre ceea ce numeşte în mod generic şi fără nici un adjectiv „zel”[1]. Acesta e văzut de Isaac drept un imbold care, pentru a păstra rectitudinea şi pentru a apăra adevărul, întunecă iubirea, contrazicând astfel scopul spre care trebuie să tindă toată viaţa ascetică şi cu care se identifică însuşi adevărul. Zelul e, întâi de toate, un izvor de tulburare, pentru cel obişnuit cu el, fiindcă „omul zelos nu ajunge niciodată la pace” şi, prin urmare, se lipseşte şi de bucurie; mai mult, zelul e „opusul păcii” şi „o mare neputinţă”[2]. Victimele zelului sunt însă întâi de toate ceilalţi, împotriva cărora se dezlănţuie violenţa celui bântuit de această vehemenţă. Acesta e convins că lui i s-a încredinţat sarcina de a-i corecta pe ceilalţi, de aceea, în loc să privească la propriile „neputinţe”, ochii săi caută neputinţele celuilalt cu scopul de a le descoperi şi a le îndrepta cu reproş şi mustrare. Această atitudine însă nu e considerată de Isaac ca „altfel de înţelepciune”, ci drept una din „neputinţele sufletului” caracterizată în esenţă prin aceste două trăsături: „o îngustime a inteligenţei şi o mare ignoranţă”. Cel preocupat cu adevărat de grija pentru celălalt nu-l atacă cu „zel”, ci se apropie de el „cu mărinimie” şi, mai ales, căutând să „poarte neputinţele” celuilalt, luându-le asupra sa[3]. Într-adevăr, foarte adeseori zelul se transformă într-un foc care, în loc să-l îndrepte pe celălalt, îl nimiceşte; contrar obiceiului său, Isaac le adresează acestora cuvinte dure spunând: „Află că dacă din tine va ieşi un foc care va arde pe ceilalţi, din mâinile tale se va cere socoteală de sufletele tuturor celor pe care îi va fi atins focul”[4].

Cei mişcaţi de zel cred că trebuie să apare adevărul, gândind că Dumnezeu are nevoie să fie apărat. Dar cine „a gustat adevărul nu se sfădeşte niciodată pentru adevăr”, în schimb cine se arată „zelos faţă de oameni pentru adevăr” arată cu această atitudine că nu l-a cunoscut încă. „Darul lui Dumnezeu şi cunoaşterea Lui nu sunt pricină de tulburare şi răcnete”, spune Isaac referindu-se şi la situaţia de lupte interne din Biserica sa şi de interminabile dispute teologice între creştini. Adevărul e Dumnezeu Însuşi şi El n-are nevoie de apărare”[5]. Adevărul n-are nevoie să fie apărat, nici impus, nici strigat; şi uneori singură tăcerea e în stare să-l comunice: „Foloseşte-l mai cu mult cu tăcerea ta decât cu cuvântul cunoaşterii pe cel care nu se poate folosi de cunoaştere. Coboară-te cu el la măsura neputinţei lui”[6].

În realitate, spune Isaac, adevăratul motiv al zelului şi forţa sa nu sunt de căutat în adevăr, care nu are nevoie să fie apărat, ci mai degrabă în bolile care bântuie omul; iar dintre ele, cele care „mişcă omul spre zel” sunt îndeosebi „mândria şi prostia”[7]. În pasajul mai sus citat al cuvântului 50 al Părţii întâi Isaac a atribuit zelul „îngustimii minţii” şi „marii ignoranţe” care are „mândrie” şi „prostie”; nota dominantă e superficialitatea, care e expresie a unei false cunoaşteri a adevărului. În această meditaţie specială despre zel Isaac poate fi considerat desăvârşit continuator al gândirii lui Ioan Singuraticul, care de mai multe ori îndeamnă la pace mai degrabă decât la zel[8], amintind că „omul duhovnicesc”, cu alte cuvinte cel care a ajuns la deplinătatea staturii proprii, nu are nici un zel împotriva oamenilor: „În omul duhovnicesc nu există nici un zel care să vrea stârpirea oamenilor, după chipul Domnului Care nu doar nu era zelot, dar le-a şi reproşat ucinicilor săi pentru că erau aprinşi de zel împtotriva samaritenilor (cf. Lc 9,51-55). Cât despre zelul omului duhovnicesc, dacă trebuie să-l numim zel, acesta nu e nimic altceva decât o ardere de zel dumnezeiesc şi de iubire pentru oameni, pentru a-i călăuzi pe cei rătăciţi la cunoaşterea adevărului, aşa cum făcea Domnul nostru cu ucenicii Săi”[9]…


[1] Traducătorul grec al Părţii întâi introduce specificarea zel bun şi zel rău, în funcţie de context.

[2] Isaac, Partea I, cuv. 50.

[3] „O, omule, care socoteşti să foloseşti zelul tău împotriva bolilor străine, tu alungi prin aceasta sănătatea din sufletul tău. Pentru sănătatea sufletului tău iubeşte mai bine durerea. Iar de doreşti să tămăduieşti pe cei bolnavi, cunoaşte că bolnavii au nevoie mai degrabă de îngrijire decât de certare. Şi iarăşi, dacă nu ajuţi altora, te scufunzi pe tine în chip dureros în mare boală. Nu din chipurile înţelepciunii se naşte zelul în oameni, ci din bolile sufletului, care sunt îngustimea cugetării şi multa neştiinţa. Începutul înţelepciunii de la Dumnezeu este bunătatea şi blândeţea. Acestea se nasc dintr-un suflet mare şi poartă neputinţele oamenilor. „Voi cei tari, purtaţi neputinţele celor slabi” [Rm 15,1]; şi „Îndreptaţi pe cel ce a greşit, cu duhul blândeţii” [Ga 6,1]. Apostolul numără pacea şi răbdarea între roadele Duhului Sfânt [cf. Ga 5,22]” (Isaac, Partea I, cuv. 50 [Filocalia Românească vol. X, p. 298, cuv. 58]).

[4] Isaac, Partea I, cuv. 50.

[5] Isaac, Partea II, cuv. 3, Capitole IV, 77 [D, p. 227].

[6] Ibid., Capitole I,15 [D, p. 116]

[7] „Două sunt pricinile pentru care este cineva necontenit cu zel pentru purtarea altora: trufia şi prostia, în afara cărora acesta nu poate exista” (Isaac, Partea II, cuv. 1).

[8] Ioan zice: „Tot ce tulbură pacea nu trebuie socotit bun, pentru că un bine nu nimiceşte alt bine” (Ioan Singuraticul, Epistola către Isihie, 52).

[9] Ioan Singuraticul, Dialogul despre suflet şi patimi (Dedering, 1936, p. 21-22).

Sursa: teologie.net

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>