SFÂNTUL CUVIOS NICON, EGUMENUL PECERSKĂI

Sf Nikon_Kiev_Pecerska

Преподобний Никон Великий, ігумен Києво-Печерського монастиря (1078-1088)

Când Domnul a rânduit să se sădească în Rusia roditorul pom al vieţii monahale, prin cuviosul părintele nostru Antonie, i-a dăruit acestuia şi un vrednic ucenic şi împreună nevoitor. Acesta a fostcuviosul Nikon.
Îndată ce a venit lângă harnicul şi bunul învăţător Antonie, a început cu zel să imite străduinţele ascetice ale acestuia, urcând cu repeziciune pe treptele scării virtuţilor. În plus a dovedit însuşiri speciale de bun organizator şi înţelept conducător al oilor celor cuvântătoare ale lui Hristos, pe calea vieţii ascetice.


Cinstit de Dumnezeu cu harul preoţiei, Nikon tundea în monahism, din porunca cuviosului Antonie, pe cei care îşi doreau cu putere să intre în cinul monahal, desigur după rânduita perioadă de încercare şi după perioada de pregătire duhovnicească.
Nimic absolut nu făcea fericitul Nikon fără să aibă binecuvântarea duhovnicului său. Toate le făcea în duh de ascultare, respingând cu bărbăţie ispitele şi distrugând cu smerenie şi discernământ vicleniile diavolului. S-a învrednicit de altfel, să-l tundă în monahism şi pe cuviosul Teodosie, pe acest mare întemeietor al monahismului rus.
A tuns de asemenea şi pe alte două personalităţi de la Lavra Peşterilor, pe boierul Varlaam şi pe sfetnicul domnitorului, Efrem. Pentru aceştia doi avea însă să pătimească multe încercări şi tristeţi. Deoarece domnitorul s-a supărat foarte tare când a auzit că a pierdut pe aceşti doi oameni de nădejde de la curte şi a pornit o prigoană împotriva cuvioşilor monahi. A dat ordin, deci, să fie adus la curte acela care îndrăznise să-i primească în cinul monahal pe cei doi.
Peste puţin timp cuviosul Nikon a fost adus în faţa domnitorului. Acesta l-a privit plin de furie şi i-a spus:
– Tu, călugăre, ai îndrăznit să-i faci asemenea ţie pe boierul Varlaam şi pe sfetnicul meu Efrem?
– Da eu, din porunca cuviosului meu părinte şi cu binecuvântarea cerescului Împărat Iisus Hristos, care i-a chemat pe acest drum al ascezei, a răspuns liniştit şi cu curaj cuviosul.
Domnitorul s-a aprins şi s-a înroşit de furie.
– Ascultă ce îţi spun, urlă cu mânie, fie îi vei convinge să se întoarcă înapoi, fie te voi trimite şi pe tine şi pe toţi ceilalţi călugări în exil! Iar peştera aceea voi porunci să fie astupată!
– Puteţi să faceţi orice doriţi, stăpâne. Eu unul nu am puterea să-i despart pe ostaşii lui Hristos de lângă Împăratul cel ceresc!
Aceasta a spus cuviosul Nikon şi a plecat de la palatul domnitorului.
După acest episod, fraţii au fost nevoiţi să părăsească peştera şi să plece departe în alt loc, unde nu i-ar fi ajuns furia domnitorului.
Atunci marele Nikon a plecat la Tmutaracan şi acolo, lângă micul orăşel, a găsit un loc pustiu, unde s-a şi instalat. Îndată şi-a reluat viaţa ascetică, trăind în tăcere, singur, doar cu Dumnezeu, la care se ruga neîncetat, adăugând în fiecare zi străduinţe peste străduinţe.
Desigur că nu a întârziat să fie cunoscută prezenţa sa în acele locuri şi să se întindă faima sa ascetică în toată regiunea. După cum ştim însă, în acea vreme credinţa ortodoxă nu era încă pe deplin însuşită de către toţi locuitorii Rusiei, iar viaţa monahală era ceva şi mai rar întâlnit, aproape necunoscută.
Încet, încet, locuitorii din împrejurimi s-au apropiat de cuvios şi au rămas profund impresionaţi de această viaţă ascetică a sa, total necunoscută până atunci pentru ei. Acesta, a început să le propovăduiască credinţa în Dumnezeu cel în Treime, oferindu-le toate învăţăturile creştinismului ortodox. Cu toţii au fost atraşi de înţelepciunea sa, de sfinţenia şi de cunoştinţele sale şi au fost convinşi să îmbrăţişeze această nouă credinţă, botezându-se, slăvind pe Dumnezeu şi schimbându-şi viaţa şi obiceiurile barbare.
Mai târziu, câţiva dintre aceştia au cerut de la cuvios să-i primească în cinul monahal. Şi acesta, după ce i-a trecut prin toate treptele încercărilor şi i-a catehizat despre noua lor viaţă, i-a tuns în monahism. Astfel s-au pus bazele noii mănăstiri ce avea să se ridice în cinstea Maicii Domnului şi care avea să devină mai târziu un important centru mănăstiresc al Rusiei, la fel de reprezentativ ca şi Lavra Peşterilor.
După moartea domnitorului de Tmutaracan Rostislav Vladimirovici, locuitorii ţării l-au rugat pe cuviosul Nikon, faţă de care nutreau o adâncă încredere şi devotament, să se ducă la domnitorul de Cernigov, Sviatoslav Iaroslavici şi să ceară ca fiul acestuia Gleb să devină domnitor de Tmutaracan. Cuviosul a îndeplinit cu succes această sarcină pe care i-o încredinţaseră păstoriţii săi.
Întorcându-se împreună cu principele Gleb Sviatoslavici, a trecut şi pe la Kiev şi a vizitatmănăstirea Peşterilor. Iar atunci când cuviosul Teodosie l-a revăzut, după atâţia ani, pe vechiul său prieten, a fost nespus de bucuros.
Au căzut amândoi la pământ, făcând metanie mare unul faţă de celălalt. Apoi s-au îmbrăţişat plângând de emoţie şi au şezut îndelung să vorbească. Aveau atât de multe să-şi spună…
După mai multe ore de discuţii duhovniceşti, atunci când cuviosul Nikon s-a ridicat şi se pregătea să plece, cuviosul Teodosie a izbucnit din nou în lacrimi şi l-a rugat cu stăruinţă să rămână din nou la Lavra Peşterilor, pentru a continua împreună calea ascetică a vieţii acesteia pământeşti.
– Trebuie să plec acum, i-a răspuns cuviosul Nikon, ca să aranjez toate cele necesare pentru noua mea obşte. După aceea, dacă este voia lui Dumnezeu, mă voi întoarce bucuros.
Şi într-adevăr, cuviosul a plecat împreună cu principele Gleb la Tmutaracan, unde acesta a preluat conducerea ţării. După aceasta fericitul Nikon a stabilit toate cele necesare tipicului noii sale mănăstiri, a numit un nou stareţ în locul său, iar el, conform promisiunii făcute, s-a întors la Lavra Peşterilor, spre a fi din nou lângă cuviosul Teodosie şi vechea sa obşte. A intrat din nou cu smerenie sub ascultarea sfântului său stareţ, tăindu-şi voia şi îndeplinind toate ascultările ce-i erau încredinţate. Iar fericitul Teodosie, atunci când era nevoit să lipsească de la mănăstire, îl lăsa pe acesta ca locţiitor al său, ca unul ce era cel mai vechi, mai experimentat şi mai ascet decât toţi ceilalţi fraţi ai obştei.
De multe ori cuviosul Nikon, care cunoştea meşteşugul legării cărţilor, se ocupa cu aceasta în timpul liber. Atunci cuviosul Teodosie stătea lângă dânsul ajutându-l şi pregătindu-i cele necesare. În acele ore, precum şi cu alte ocazii, îi adunau în jurul lor pe ceilalţi fraţi ai obştei şi-i povăţuiau amândoi cu nepreţuite sfaturi şi învăţături duhovniceşti spre sporul vieţii lor ascetice.
Mai târziu din păcate, a izbucnit acel conflict între cei trei fraţi domnitori, Iziaslav de Kiev, Sviatoslav de Cernigov şi Vsevolod de Pereghiaslav, care a provocat în zonă o mare tulburare. Aceasta l-a forţat pe iubitorul de pustie şi de linişte cuviosul Nikon să plece din nou de la Pecerska, împreună cu alţi doi monahi. S-a întors la Tmutaracan, unde a trăit câţiva ani cu acelaşi zel ascetic.
Abia după ce a aflat că lucrurile s-au liniştit în ţară şi la Kiev, fericitul s-a întors din nou la Lavra. Ajungând însă acolo a aflat despre moartea stareţului Teodosie şi despre alegerea cuviosului Ştefan la conducerea mănăstirii.
Cu toate acestea fericitul Nikon a hotărât să-şi petreacă ultimii ani de viaţă aici la mănăstirea sa de metanie. De multe ori se ducea la mormântul cuviosului Teodosie şi plângea cu lacrimi fierbinţi pentru pierderea prietenului său atât de drag. Era trist deoarece se despărţise de acest frate duhovnicesc. Era în acelaşi timp şi bucuros, deoarece era sigur că acesta se odihnea deja lângă tronul lui Dumnezeu.
Atunci când prin viclenia diavolului a izbucnit în cadrul obştei acea tulburare, ce a dus la îndepărtarea din stăreţie a cuviosului Ştefan, părintele Nikon a fost ales, vrând, nevrând stareţ al Lavrei. Cu discernământ şi înţelepciune a trebuit atunci să aducă din nou pacea şi înţelegerea între fraţi. Şi după multe străduinţe, răbdare şi multă rugăciune a reuşit să atingă şi acest scop. Fraţii din obşte, recunoscând integritatea sa morală, cumpătarea şi sfinţenia vieţii sale, s-au liniştit şi au făcut ascultare de dânsul, ca de un luminat părinte, învăţător şi conducător duhovnicesc.
De multe ori vicleanul şi neobositul diavol s-a străduit să provoace noi scandaluri şi să pună noi piedici în calea grijii neobosite a cuviosului de a conduce pe drumul mântuirii acele suflete pe care Domnul i le încredinţase. Loviturile sale întunecate nu au reuşit însă să învingă lumina virtuţilor credinciosului rob al lui Dumnezeu.
În anii stăreţiei cuviosului Nikon s-a săvârşit în chip minunat pictura bisericii Lavrei de către zugravii greci, trimişi de chiar Maica Domnului, aşa cum am văzut în relatarea de mai sus.
În sfârşit, în anul 1088, pe când la Kiev era domnitor Vsevolod Iaroslavici, cuviosul Nikon şi-a predat sufletul său în mâinile Domnului. A fost îngropat în mănăstirea Peşterilor, unde până în zilele noastre sfintele sale moaşte se odihnesc nestricate şi izvorâtoare de mir, cinstite fiind de harul lui Dumnezeu şi săvârşind nenumărate minuni faţă de cei care vin să le atingă cu credinţă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>