Arhive categorie: Viețile Sfinților

21 septembrie: Descoperirea moaștelor Sfântului Dimitrie, Mitropolitul Rostovului

În anul 1752 au fost efectuate reparații la Catedrala Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar la 21 septembrie (după aproape 43 de ani de la adormire) a fost descoperit trupul întreg și nestricat al Sfântului Dimitrie. Mormântul fusese afectat de igrasie, sicriul de stejar a putrezit, scrisul s-a șters, dar trupul sfântului, omoforul, sacosul, mitra și metanierul s-au păstrat intacte. După descoperirea Sfintelor Moaște, s-au săvârșit multe vindecări minunate.

Descoperirea moaștelor Sfântului Dimitrie, Mitropolitul Rostovului este prăznuită pe 21 septembrie.

În anul 1702, Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului a ajuns la catedrala din Rostov și a vizitat de asemenea și Mănăstirea Sfântului Iacob, Mitropolitul Rostovului (27 noiembrie și 23 mai).

Înainte cu trei zile de moartea sa, Sfântul Dimitrie a început a slăbi foarte mult și a tuși.

Pe 26 octombrie 1709, în ziua numelui său, a săvârșit Sfânta Liturghie în Catedrala Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, după care a indicat celor prezenți locul în care vrea să fie înmormântat, în partea dreaptă a catedralei, zicând: „Iată locul meu de odihnă! Aici mă voi odihni pentru veșnicie!”.

Sfântul Dimitrie a adormit la 28 octombrie 1709.

După ce a fost îmbrăcat în toate veșmintele arhierești, pe care însuși le pregătise înainte de sfârșitul său, au pus în sicriu sfântul lui trup, iar sub cap, în loc de pernă, după porunca sa, diferite cărți alcătuite și scrise cu cerneală de mâna lui. În aceeași zi a fost așezat în biserica ce se afla aproape de chilia arhierească.

Auzindu-se în toată cetatea Rostovului de adormirea acestui bun păstor, s-a adunat popor mult la cinstitul lui trup, plângându-și învățătorul cel bun care-i ajuta în nevoi și în necazuri, povățuindu-i atât pe mireni cât și pe călugări și preoți.

Contrar dorinței sfântului, pe care și-a exprimat-o în testamentul său, clerul și poporul din Rostov a cerut locțiitorului tronului patriarhal, Mitropolitul Ștefan Yavorsky de Riazan, să săvârșească înmormântarea în Catedrala orașului, acolo unde erau îngropați toți cei ce fuseseră mai înainte arhierei ai Rostovului.

Mitropolitul Ștefan a insitat să-l îngroape pe prietenul său decedat lângă Sfântul Ioasaf, predecesorul Sfântului Dimitrie. Cu toate acestea, mormântul nu a fost pregătit până la sosirea Mitropolitului Ștefan, chiar dacă trecuse aproximativ o lună de la moartea sfântului.

La 25 noiembrie 1709, Mitropolitul Ștefan împreună cu soborul a săvârșit Sfânta Liturghie, apoi slujba înmormântării cu tot soborul, după care l-au dus în Mănăstirea Sfântului Iacov și l-au așezat în mormânt, în Catedrala Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în partea dreaptă așa cum indicase el, alături de Sfântul Ioasaf (predecesorul său).

Deoarece la sosirea Mitropolitului Ștefan, mormântul nu era încă pregătit, s-a făcut în grabă un cadru de  lemn în care a fost înmormântat corpul sfântului. Acest detaliu, prevăzut prin providența lui Dumnezeu, a condus la o descoperire rapidă a Sfintelor Moaște.

În anul 1752 au fost efectuate reparații la Catedrala Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar la 21 septembrie (după aproape 43 de ani de la adormire) a fost descoperit trupul întreg și nestricat al Sfântului Dimitrie. Mormântul fusese afectat de igrasie, sicriul de stejar a putrezit, scrisul s-a șters, dar trupul sfântului, omoforul, sacosul , mitra și metanierul s-au păstrat intacte.

După descoperirea Sfintelor Moaște, s-au săvârșit multe vindecări minunate, care au fost raportate Sfântului Sinod. Acesta a trimis pe Mitropolitul Silvestru de Suzdal și pe Arhimandritul Gabriel Simonov la Rostov pentru a cerceta moaștele Sfântului Dimitrie și pentru a afla detalii despre vindecările minunate.

În ziua de 29 aprilie 1757, Sfântul Sinod emite o hotărâre prin care îl canonizează pe Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, trecându-l în rândul sfinților, stabilind ca zi de sărbătoare datele de 28 octombrie (ziua adormirii sfântului), și 21 septembrie (ziua în care s-au descoperit sfintele sale moaște).

Un mic fragment din moaștele Sfântului Dimitrie al Rostovului poate fi venerat și la Schitul Sfântul Gheorghe – Cloșca (Arhiepiscopia Tomisului).

Continuă să citești

SFÂNTUL SIMEON DE VERHOTUR, SIBERIA, RUSIA (18 dec/ 12 sept/12 mai)

3-sf-simeon-de-verhotur-70

Sfântul Simeon de Verhotur – 18 decembrie (data proslăvirii sale cu sfinții), 12 septembrie (prima mutare a moaștelor sale) și 12 mai (a doua mutare a cinstitelor sale moaște)

Acesta s-a născut în jurul anului 1607 în Rusia, într-o familie de oameni de seamă și foarte evlavioși care si-au dat din plin osteneala pentru ca fiul lor să aibă o educație aleasă și să devină un creștin destoinic.

De la fragedă vârstă, sfântul Simeon își întoarse fața de la grijile și desfătările lumești, pentru ca în vremea tinereții să crească într-însul dorința de a se înstrăina de locul său natal pentru a-și putea închina viața lui Dumnezeu. Continuă să citești

8 august: Aflarea moaștelor Sfinților Cuvioși Savatie și Zosima de la Soloveț

Preacuviosul Savatie, întemeietorul Soloveţului, făcătorul de minuni

 

Viaţa în mănăstirea Kirilo-Beloozersk. Trecerea în mănăstirea Valaam. Întâlnirea cu Gherman. Sosirea în insula Soloveţ. Semnele prevestitoare. Presimţirea sfârşitului. Înotul spre râul Vaga. Întâlnirea cu egumenul Natanael. Împărtăşirea. Convorbirea cu Ioan. Sfârşitul şi înmormântarea. Aducerea moaştelor. Cinstirea lui.

 

Primul loc de nevoinţe călugăreşti al preacuviosului Savatie a fost mănăstirea Kirilo-Beloozersk. Petrecându-şi viaţa în post, rugăciune şi priveghere, el a fost o pildă pentru toţi călugării. Prin ascultare de egumen, iubire de fraţi şi împlinirea cu sârguinţă a ascultărilor din mănăstire, el şi-a căpătat respect şi dragoste din partea celor care-l cunoşteau; dar, nesuferind slava lumească, smeritul călugăr şi-apus în gând să plece din mănăstire, într-un loc mai tăinuit. A ajuns până la el vestea că pe lacul Neva (acum Lagoda), pe insula Valaam, se află o mănăstire într-un loc pustiu cu hramul Schimbării la faţă a Mântuitorului, în care călugării, dobândind cele trebuincioase pentru viaţă din osteneala mâinilor, se osebesc prin vieţuirea lor aspră. Savatie s-a rugat de egumen şi obşte să-l lase să plece acolo unde-l trăgea pe el inima şi, primind blagoslovenia lor, s-a mutat în mănăstirea Valaam.

 

Dar sufletul lui smerit nu şi-a găsit nici aici liniştea; prin faptele sale curând i-a întrecut pe toţi, având iarăşi parte de slava şi uimirea confraţilor săi.
Savatie a început să caute un loc şi mai tainic. S-a bucurat nespus sufletul său iubitor de pustie, când a aflat că în nordul îndepărtat, în mare, este o insulă nelocuită – Soloveţ, care-i destul de departe de mal. Stareţul şi obştea, iubindu-l pe Preacuviosul, nu doreau să se despartă de el şi îl rugau să nu-i părăsească. Savatie, petrecând cu dânşii puţină vreme, n-a putut totuşi să se împotrivească dorinţei tăinuite a sufletului său şi, rugându-se lui Dumnezeu, a plecat noaptea din mănăstire şi şi-a îndreptat paşii spre insula Soloveţ.

Ajungând la malul mării, Preacuviosul a primit de la locuitorii de aici amănunte despre ţinta călătoriei sale. I-au spus că insula e departe de mal şi drumul spre ea, pe o mare neliniştită, e destul de periculos. Insula se întinde cam pe o sută de verste şi are lacuri cu peşte, apă de băut, munţi, păduri, dar e nelocuită, din cauza depărtării de mal. Din când în când este vizitată de pescari care, după ce îşi sfârşesc treburile, o părăsesc. Orice noutate îi alimenta din ce în ce mai mult dorinţa lui Savatie. Preacuviosul înţelegea că anume acolo, în insula Soloveţ îşi va câştiga liniştea deplină şi însingurarea. Înţelegând dorinţa călugărului, locuitorii de pe ţărm îi arătau neajunsurile vieţii de pe insulă: „Cu ce te vei hrăni şi îmbrăca acolo? Cum vei putea să trăieşti la o asemenea depărtare de oameni?“ Dar bătrânul îşi punea toată nădejdea în Dumnezeu. În curând pronia dumnezeiască i l-a arătat şi pe viitorul confrate pentru insula Soloveţ. Venind până la râul Vaga, Savatie l-a găsit pe călugărul Gherman, ce locuia lângă un paraclis aflat aici, care i-a adeverit toate cele auzite de bătrân de la locuitorii de pe ţărm. Atunci amândoi s-au înţeles să ajungă pe insulă şi pentru aceasta au procurat o luntre, alimente şi unelte ce le vor fi de folos în insula pustie. Drumul pe apă a fost liniştit; se vedea că Dumnezeu a binecuvântat gândul călugărilor. Cu ce bucurie au privit ei insula aceea nepopulată; cu cât entuziasm au ieşit la mal! La o verstă de mal, în apropiere de un lac, au găsit un sălaş pe care l-au socotit a fi bun de locuit. Aici au înfipt o cruce; au făcut o chilie şi s-au stabilit în ea. Dobândindu-şi hrana sărăcăcioasă din munca lor, petreceau în rugăciune neîncetată şi dădeau slavă lui Dumnezeu.

 

Pentru ai mângâia pe pustnici, Domnul le-a descoperit prin semne minunate însemnătatea ce o va căpăta în viitor insula Soloveţ. Locuitorii de pe ţărm au început să-i pizmuiască pe preacuvioşii părinţi, ei socotindu-se moştenitorii întregului ţărm şi a tuturor insulelor din marea Albă. Şi iată că un pescar, după ce s-a sfătuit cu nevasta lui şi cu toată casa, a venit pe insulă şi s-a stabilit nu departe de chilia călugărilor. Preacuvioşii Savatie şi Gherman nu au întrerupt rânduiala lor călugărească. Odată, într-o zi de duminică, sfârşindu-şi pravila de chilie, părintele Savatie a ieşit să cădească crucea pe care o ridicaseră când au poposit pe insulă; deodată a auzit un plânset tare, ca şi cum cineva ar fi bătut. De spaimă, gândind că aceasta-i o nălucire, preacuviosul s-a întors la chilie, relatându-i tot confratelui său. Gherman, ieşind din chilie, a auzit şi el ţipete şi vaiete; ajungând la locul de unde se auzeau acestea, el a găsit o femeie plângând, care i-a povestit următoarele: „când am plecat după bărbatul meu, m-au întâmpinat doi tineri plini de lumină şi, apucându-mă, m-au bătut cu nişte beţe, spunându-mi: «Plecaţi din acest loc! Vouă nu vi se cade să locuiţi aici, fiindcă, după voia lui Dumnezeu, acest loc este destinat numai călugărilor.» După aceea, tinerii s-au făcut nevăzuţi“. Întorcându-se la chilie, Gherman i-a povestit cele auzite lui Savatie şi amândoi au dat slavă lui Dumnezeu. Înspăimântat de vedenie, pescarul şi-a luat toată familia şi toată averea şi s-a întors în satul său, unde trăise până atunci. Din ziua aceea, nimeni dintre mireni nu a mai îndrăznit să se sălăşluiască pe insulă.

 

S-au scurs câţiva ani de viaţă pustnicească a preacuvioşilor în această insulă pustie. Sufletul preacuviosului Savatie şi-a găsit aici odihnă şi pacea deplină după care tânjea cu atâta ardoare şi statornicie. Când Gherman a plecat pe râul Onega, spre a procura cele necesare pentru trai, părintele Savatie a rămas pe insulă de unul singur, în faţa Atotvăzătorului Dumnezeu, care l-a întărit pe el în răbdare, rugăciune şi fapte duhovniceşti. Fiind mângâiat de arătarea îngerilor se nevoia neîncetat cu rugăciunea minţii şi cu fiecare zi tot mai mult sporea întru dorirea vieţii veşnice.
Presimţind că i s-a apropiat sfârşitul, preacuviosul Savatie a dorit să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi pentru aceasta, suindu-se într-o luntre, a plecat spre ţărm. După două zile a ajuns la mal şi s-a îndreptat spre biserica de pe râul Vaga, unde tocmai slujea egumenul Natanael, venit în vizită la dreptmăritorii creştini.

 

După rânduiala lui Dumnezeu, egumenul tocmai se ducea la un bolnav să-l împărtăşească şi l-a întâlnit pe pustnicul din Soloveţ în drum spre Vaga. Şi de această întâlnire s-au bucurat amândoi: Savatie se mângâia că a găsit ce căuta, iar Natanael privea cu veselie la cărunteţele şi la faţa luminată de post a preacuviosului, despre care auzise atât de multe. „Te rog, părinte, i se adresă preacuviosul Savatie, dezleagă-mi păcatele pe care le voi mărturisi, cu puterea ce-ţi este dată de la Dumnezeu, şi mă învredniceşte să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine, căci de mult doresc să-mi îndulcesc sufletul cu această hrană Dumnezeiască. Hrăneşte-mă cu dânsa acum. Hristos Dumnezeu mi te-a scos în cale ca să-mi ierţi păcatele făcute de mine în toată viaţa mea: cu cuvântul, cu lucrul şi cu cugetul“. La care Natanael i-a răspuns: „Dumnezeu să te ierte pe tine, frate“ şi tăcând puţin, a zis printre lacrimi cu uimire: „O, dacă aş fi avut eu păcatele tale, preacuvioase!“ Savatie i-a zis: „sfârşitul vieţii mele s-a apropiat, te rog ca îndată să mă învredniceşti de Dumnezeiasca împărtăşanie“. Egumenul l-a rugat pe preacuviosul să meargă până la biserică şi să aştepte acolo până dimineaţa, când se va întoarce de la cel bolnav. „Părinte, zise Savatie, nu lăsa pe mâine, pentru că nu ştim nici dacă azi vom mai fi în viaţă, dară-mi-te ce va fi mai târziu, de unde să ştim?“. Natanael a împlinit dorinţa Preacuviosului, l-a împărtăşit şi, sărutându-se frăţeşte, l-a rugat să-l aştepte în biserică până ce se va întoarce. Mult şi fierbinte s-a rugat Preacuviosul, mulţumind lui Dumnezeu pentru Sfânta împărtăşanie şi pentru toate milele Lui făcute cu dânsul, după care, intrând în chilie, a început să se pregătească pentru plecarea din această viată.

 

În ziua aceea a ajuns la mal, aproape de Biserică, venind cu marfă multă, un negustor din Novgorod, pe nume Ioan. El a găsit la chilie pe preacuviosul Savatie care, intrând cu el în discuţie, îl învăţa dragostea pentru neagoniseală, milostenie şi alte fapte bune. Ioan voia să-i propună bătrânului să-i dea ceva din averea sa, dar preacuviosul nimic nu a vrut să ia şi i-a spus: „fiul meu, rămâi aici până dimineaţa şi vei vedea mila lui Dumnezeu şi cu bine vei pleca în drumul tău“. Ioan n-a vrut să rămână până a doua zi şi a început să se gătească de plecare; dar, deodată, s-a pornit o furtună, care a stârnit apele mării şi ale râului; negustorul a rămas să înnopteze împotriva voinţei sale. A doua zi vântul s-a liniştit şi Ioan a venit la Preacuviosul la chilie să primească binecuvântare pentru călătorie. Bătând de câteva ori la uşă, el n-a primit răspuns, iar când a intrat în chilie, l-a văzut pe Preacuviosul îmbrăcat cu hainele de călugăr şi cu cădelniţa lângă el. Ioan i-a spus: „iartă-mă pe mine, robule al lui Dumnezeu, că am intrat la tine; te rog să-mi dai binecuvântarea, ca să plec în calea mea“. Dar n-a primit nici un răspuns. Gândind că preacuviosul doarme, apropiindu-se de el, Ioan l-a atins cu mâna şi atunci abia a înţeles că sufletul lui sfânt a plecat la Tatăl Ceresc. Chiar atunci s-a întors de la cel bolnav şi egumenul Natanael care, găsindu-l pe preacuviosul mort, a început printre lacrimi să-i sărute trupul lui cel sfânt. Amândoi îşi aminteau cum unul l-a împărtăşit, fiind în drum, cu Sfintele Taine, după rânduiala, iar celălalt s-a învrednicit, după aceeaşi rânduiala dumnezeiască, de sfătuirile cele dinainte de moarte ale Preacuviosului Savatie.

 

Sfârşitul lui s-a petrecut la 27 septembrie 1435. Tot ei au săvârşit, după datina bisericească panahida pentru cinstitul trup al preacuviosului şi l-au înmormântat. Moaştele preacuviosului Savatie au fost aduse în mănăstirea Soloveţ, pe când era egumen preacuviosul Zosima şi au fost îngropate în pământ în altarul catedralei cu hramul Adormirii Maicii Domnului unde au rămas până în anul 1566. Atunci, la 8 august, moaştele preacuviosului Savatie au fost strămutate într-un altar lateral, înălţat anume pentru făcătorii de minuni. La sinodul de la Moscova, din vremea mitropolitului Macarie, în anul 1547, s-a luat hotărârea ca memoria preacuviosului Savatie să fie cinstită la 27 septembrie, dimpreună cu alţi sfinţi naţionali. În prezent, moaştele Sfântului se află în biserica Zosima-Savatie, într-o raclă frumos împodobită.

Preacuviosul egumen Zosima, făcătorul de minuni din Soloveţ

Continuă să citești