Arhiva categoriei: Tâlcuirea Evangheliei zilei

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (Luni, săptămâna a 25-a după Rusalii)

_________________527bdaafc8956

[II Tes. 1, 1-10; Lc. 12,12-15; 22-31]

„Cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?”, a grăit Domnul către cel care îi cerea să judece între el şi fratele său. Apoi, a adăugat: „Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca, ce veţi bea sau cu ce vă veţi îmbrăca; iar mai înainte a învăţat: „Lăsaţi morţii să-şi îngroape pe morţii lor”, în vreme ce altă dată a dat de înţeles că e mai bine pentru om să nu se însoare. Asta înseamnă că deprinderea luării aminte şi inimii creştinilor de toate cele lumeşti, precum şi eliberarea de gâlcevile şi legăturile lumeşti alcătuiesc una din trăsăturile duhului creştinesc. Faptul că Dumnezeu binecuvântează căsătoria şi o întăreşte ca legătură de nedespărţit, că înnoieşte porunca ce statorniceşte legăturile dintre părinţi şi copii nu şterge această trăsătură şi, păstrân-du-i însemnătatea înaintea autorităţii şi rânduielilor civile, nu le dă creştinilor
dreptul de a nu o păzi şi de a nu şi-o întipări în inimă. Pune faţă în faţă aceste fapte şi vei vedea că ai datoria de a-ţi păzi inima desprinsă de lume, în orişice împrejurări lumeşti te-ai afla. Dar cum se poate face asta? Hotărăşte tu singur prin viaţa ta: în asta stă toată înţelepciunea practică. Domnul ne îndrumă la dezlegarea acestei întrebări prin următoarea regulă: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu”. Toată grija ta să fie ca Dumnezeu să împărătească în inima ta şi toate cele lumeşti îşi vor pierde atunci vraja care te leagă şi te îngreunează. Atunci, în vreme ce te îndeletniceşti cu treburile din afară, lăuntrul tău, inima ta vor fi stăpânite de cu totul altceva. Dacă te vei hotărâ însă a tăia şi ultimile legături cu cele lumeşti, nu vei fi în pierdere: te vei apropia de ţelul pe care ţi-l dă credinţa în Hristos.

 (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 234-235).

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI APOSTOLUL ȘI EVANGHELIA ZILEI (Sâmbătă, săptămâna a 24-a după Rusalii)

x_19fef619 [II Cor. 11, 1-6; Lc. 9,1-6 ]

„Si i-a trimis (pe Sfinţii Apostoli) să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu.” Atunci numai în Palestina, iar apoi în întreaga lume. Propovăduirea începută atunci nu încetează până azi. În fiecare zi auzim ceea ce Sfinţii Apostolii ne-au predanisit de la Domnul în Evanghelie şi în scrierile apostoleşti. Timpurile nu fac nici o deosebire: îi auzim pe Sfinţii Apostoli şi pe Domnul însuşi ca şi cum ar fi înaintea noastră, iar puterea care lucra în ei lucrează până acum în Biserica lui Dumnezeu. Pe nici un credincios nu îl lipseşte Domnul de ceva: ceea ce aveau cei dintâi au şi cei de pe urmă. Credinţa aşa a cugetat dintotdeauna şi aşa cugetă în continuare; dar a venit cugetarea deşartă si a despărţit ceea ce este de ceea ce a fost. I s-a părut aici o prăpastie atât de mare, că a început să i se învârtă capul, ochii i s-au împăienjenit şi Domnul dimpreună cu Sfinţii Apostoli s-au cufundat pentru ea într-un întuneric ce i se pare de nepătruns. După faptă şi răsplată: să culeagă roadele a ceea ce a semănat; nu e în ea decât prăbuşire a duhului. Nu putem tăgădui că nu simţământul ei de împotmolire în întuneric şi nevedere a luminii nu este mincinos – dar cine e de vină? Singură s-a băgat în ceaţă şi continuă să facă acest lucru. Până acum n-a dovedit cu nimic că nu putem socoti cuvântul Scripturii drept cuvântul adevărat al Sfinţilor Apostoli şi al Domnului însuşi – nu ştie decât să ţipe întruna: „nu văd, nu văd!” Credem, credem că nu vezi! Dar încetează a mai vomita din tine ceaţă – atmosfera din jurul tău se va aerisi, lumina lui Dumnezeu se va putea arăta si vei începe să vezi. „Dar asta ar însemna să încetez a fi eu însumi!” Iată care-i necazul! Hai, termină; celorlalţi o să fie mai liniştiţi. „Nu, asta nu se poate. Eu trebuie să dăinui până la sfârşitul veacului, ba vor apărea unii încă mai iscusiţi ca mine. Am prins început în cea dintâi minte zidită, dinainte de întemeierea lumii, si câtă vreme dăinuie această lume voi sufla ca viforul peste cărările adevărului şi voi ridica împotriva lui un stâlp de praf.” Dar nu vezi că te întuneci doar pe tine, iar în jurul tău totul e luminat? „Nu, tot o să arunc eu praf în ochii cuiva; şi dacă nu, măcar să ştie cine sunt eu. Nu o să tac niciodată, iar voi, cu adevărul vostru, n-o să-mi închideţi gura.” Dar cine nu ştie asta? Toţi ştiu că titlul tău de glorie e încăpăţânarea cu care o ţii pe-a ta în ciuda tuturor dovezilor vădite care îţi dau în vileag minciuna. Tu eşti hula împotriva Duhului Sfânt; ca atare, să te aştepţi la împlinirea osândei pe care ţi-a dat-o Domnul însuşi. 

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 234-235) .

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI APOSTOLUL ȘI EVANGHELIA ZILEI (Vineri, săptămâna a 24-a după Rusalii)

___20110122_2033407969

 [I Tes. 5, 9-13, 24-28; Lc. 12, 2-12]

„Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi.” Cea mai mare frică a noastră este moartea. Domnul spune, însă, că frica de Dumnezeu trebuie să fie mai mare decât frica de moarte. Atunci când împrejurările cer fie să ne pierdem viaţa, fie să ne împotrivim imboldurilor fricii de Dumnezeu, mai bine să mori decât să treci peste frica de Dumnezeu; fiindcă dacă treci peste frica de Dumnezeu, după moartea trupească, de care oricum nu ai să scapi, o altă moarte, mult mai cumplită decât cele mai cumplite morţi trupeşti. Dacă am avea mereu în minte acest lucru, frica de Dumnezeu nu ar slăbi nicicând în noi şi n-am săvârşi nici un fel de fapte potrivnice fricii de Dumnezeu. Să presupunem că ne tulbură patimile, întărâtându-se ele, conştiinţa, îmboldită de frica de Dumnezeu, cere să le stăm împotrivă; a nu face pe placul patimilor pare că e totuna cu despărţirea de viaţă, cu omorârea trupului. Ca atare, când iau naştere aceste simţiri smintitoare şi încep să clatine conştiinţa, grăbeşte-te să deştepţi în tine frica de Dumnezeu şi frica de judecata lui Dumnezeu cu toate urmările ei. Atunci, ameninţarea morţii mai cumplite va alunga ameninţarea morţii mai puţin cumplite şi îţi va fi uşor să aperi cerinţele datoriei şi ale conştiinţei. Iată cum se împlineşte spusa înţeleptului: „Aminteşte-ţi cele mai de pe urmă ale tale, şi în veac nu vei păcătui”.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 233-234)

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI APOSTOLUL ȘI EVANGHELIA ZILEI (Joi, săptămâna a 24-a după Rusalii)

713018345-25 [I Tes. 5, 1-8; Lc. 11, 47; 12, 1]

Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia.” Făţărnicia se deosebeşte prin aceea că face totul de ochii lumii. A face fapte bune în văzul altora încă nu e făţărnicie, fiindcă cele mai multe fapte bune pe care suntem datori a le săvârşi sunt în folosul aproapelui, deci trebuie făcute printre ei si în văzul lor. Deşi mai bine fac cei ce se străduiesc să făptuiască totul în taină, lucrul acesta nu este totdeauna cu putinţă; ca atare, cei ce săvârşesc fapte bune în văzul lumii nu trebuie mustraţi îndată pentru dorinţa de a fi văzuţi. Ei pot dori fără făţărnicie să facă binele, iar faptele din afară sunt, negreşit, vădite. Făţărnicia începe din clipa în care apare hotărârea nu de a face binele, ci de a părea un om care face binele. Nici acest lucru nu e întotdeauna nelegiuit, fiindcă poate fi vorba de un gând fugar, de o clipă, ce e îndată băgat de seamă şi alungat. Atunci însă când omul vrea să îşi clădească faimă de făcător de bine, aceasta este de-acum făţărnicie care pătrunde adânc în inimă; iar atunci când la toate acestea se va mai adăuga încă şi ţelul ascuns de a trage foloasele unei astfel de faime, e vorba de făţărnicie în toată puterea cuvântului. Aşadar, fiecare să ia aminte la ceea ce Domnul cere de la noi atunci când porunceşte: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor”. Fă binele din dorinţa de a face bine, din conştiinţa că asta este voia lui Dumnezeu, întru slava lui Dumnezeu, iar despre ceea ce gândesc oamenii nu te îngriji – şi vei scăpa de făţărnicie.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 232-233)

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (Miercuri, săptămâna a 24-a după Rusalii)

sf-theofan-zavoratul1

 [I Tes. 4,1-12; Lc. 11,42-46]

Domnul îşi începe mustrarea îndreptată către contemporanii Săi cu faptul că ei „lasă la o parte dreptatea si iubirea de Dumnezeu”, împuţinarea dreptăţii şi a dragostei este izvorul tuturor neorânduielilor atât în societate, cât şi în fiecare om; iar această împuţinare îşi are rădăcina în iubirea de sine sau egoism.  Atunci când egoismul se sălăşluieşte în inimă, odrăsleşte în ea o oaste întreagă de patimi. El însuşi nimiceşte dreptatea şi dragostea, care cer lepădare de sine, iar patimile zămislite de el alungă toate celelalte virtuţi şi omul, prin starea sa sufletească, nu se mai potriveşte pentru nici un lucru cu adevărat bun. încă mai poate să dea „zeciuială din izmă şi din untariţă si din toate legumele”, dar nu găseşte în sine bărbăţie pentru vreo faptă mai deosebită. Asta nu înseamnă că purtarea sa din afară ar fi necuviincioasă. Nu, el se spoieşte în tot chipul cu cumsecă-denia sa, însă în sine este un „mormânt care nu se vede, şi oamenii care umblă peste el nu îl ştiu”, începutul îndreptării de sine este atunci când în inimă răsare lepădarea de sine, în urma căreia se reînnoiesc dreptatea şi dragostea, iar după acestea încep să prindă viaţă, una câte una, toate celelalte virtuţi. Prin întocmirea sa sufletească, omul capătă atunci bun chip înaintea ochilor lui Dumnezeu, chiar dacă oamenilor, din afară, poate să nu li se pară prea arătos. Dar judecata oamenilor nu e un lucru de seamă atâta vreme cât judecata lui Dumnezeu nu este împotriva noastră. 

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 232-233)

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (Marţi, săptămâna a 24-a după Rusalii)

sfantul_teofan_zavoratul_6-e1389565461252

[I Tes. 3,9-13; Lc. 11,34-41]

 „Luminătorul trupului este ochiul”; iar luminătorul sufletului e mintea. Când ochiul trupesc este nevătămat, vedem limpede tot ce ne înconjoară în lumea din afară, ştim cum şi încotro să mergem; iar când mintea e sănătoasă, vedem tot ce se află în lumea noastră lăuntrică privitor la legătura noastră cu Dumnezeu si cu aproapele si privitor la felul în care trebuie să ne purtăm. Mintea, partea cea mai înaltă a sufletului, cuprinde simţirea Dumnezeirii, cerinţele conştiinţei şi aşteptarea unor lucruri mai bune decât tot ce avem şi cunoaştem. Atunci când mintea este sănătoasă, în suflet împărăteşte frica de Dumnezeu, curăţia conştiinţei şi libertatea faţă de toate cele din afară, iar când mintea este bolnavă, Dumnezeu e uitat, conştiinţa şchioapătă de amândouă picioarele şi sufletul se cufundă din ce în ce mai mult în ceea ce vede şi stăpâneşte, în această împrejurare, omul se află în noapte adâncă: înţelegerea i se rătăceşte, faptele lui sunt fără rânduială, inima este plină de o tânjeală tristă, împrejurările îi dau brânci şi el se lasă dus ca surceaua de apă. Nu ştie ce a făcut până în clipa de faţă, ce este el acum şi cum se va sfârşi calea sa. Dimpotrivă, omul cu mintea sănătoasă îşi orânduieşte viaţa cu chibzuinţă, temându-se de Dumnezeu, ascultă numai de legea conştiinţei, care dă o întocmire temeinică întregii sale vieţi şi nu se cufundă în cele ce cad sub simţuri, înaripându-se cu nădejdea fericirii veşnice si desăvârşite. Ca atare, vede limpede în toate împrejurările vieţii şi totul este luminos pentru el ca şi cum i-ar lumina o făclie cu strălucirea ei (Lc. 11,36).

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 232-233)

9 noiembrie 2015: TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI

sf-theofan-zavoratul1

Luni [I Tes. 2, 20; 3, 8; Lc. 11, 29-33]


„Împărăteasa de la miazăzi se va ridica la judecată cu bărbaţii neamului acestuia şi îi va osândi.” Pentru ce? Pentru nepăsarea faţă de lucrarea săvârşită de Domnul înaintea ochilor lor. Acea împărăteasă, auzind despre înţelepciunea lui Solomon, a venit de departe să îl asculte; iar acei bărbaţi, având înaintea lor pe Domnul însuşi, nu iau aminte la El, deşi era vădit că El este mai mare decât Solomon, pe cât este cerul mai sus de pământ, împărăteasa de la miazăzi îi va osândi şi pe toţi cei nepăsători faţă de lucrările lui Dumnezeu, fiindcă Domnul este totdeauna si în mijlocul nostru, la fel de aproape ca atunci, în povestirile evanghelice. Citind Evanghelia, îl avem înaintea ochilor pe Domnul cu toate faptele Sale minunate, fiindcă spusa Evangheliei este la fel de neîndoielnică precum mărturia propriilor ochi. Si totuşi, rareori ia aminte cineva la Domnul, ce Se întipăreşte în acest fel în inimile noastre. Ne-am mijit ochii sau i-am îndreptat în altă parte şi ca atare nu vedem; iar nevăzând, nu ne îndeletnicim cu lucrurile Domnului. Aceasta însă nu este dezvinovăţirea, ci pricina neluării noastre aminte – neluare aminte tot atât de nelegiuită ca si faptele care iau naştere din ea. Lucrarea Domnului, adică mântuirea sufletului, trebuie să fie lucrarea noastră de căpetenie. Trebuie să luăm aminte la ceea ce vine de la Domnul chiar dacă n-are legătură cu noi; oare nu cu atât mai mult când e vorba de noi, de rânduirea lucrării noastre celei mai însemnate, a cărei însemnătate se întinde asupra întregii veşnicii? Judecaţi singuri cât de nelegiuită este neluarea aminte faţă de această lucrare!

7 noiembrie 2015: TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI

image053

Sâmbătă [II Cor. 8, 1-5; Lc. 8,16-21]

„Nu este nimic ascuns care să nu se dea pe faţă, şi nimic tainic care să nu devină cunoscut si să nu vină la arătare.” înseamnă că oricât ne-am ascunde faptele noastre rele, acestea sunt trecute, chiar dacă noi nu vrem, într-un zapis ce se va face arătat la vremea lui. Care este hârtia pe care se scriu aceste lucruri? Conştiinţa noastră. Câteodată îi poruncim să tacă, iar ea tace; de tăcut tace, însă îşi face treaba şi trece faptele noaste în catastif cu cea mai mare amănunţime. Dar ce e de făcut, dacă acolo sunt scrise multe lucruri rele? Trebuie şterse însemnările. Cum? Cu lacrimi de pocăinţă. Aceste lacrimi vor şterge tot şi nu va mai rămâne nici urmă din lucrurile rele scrise acolo; iar de nu le vom şterge, vom fi siliţi la judecată să le citim, unul câte unul, noi înşine şi întrucât dreptatea va stăpâni atunci în conştiinţă, tot noi ne vom rosti osânda, iar Domnul o va întări. Hotărârea luată atunci va fi nestrămutată, căci fiecare se va osândi pe sine si nimănui nu-i va mai arde de păcatele celorlalţi; şi totul se va săvârşi într-o clipită: vei privi şi te vei vedea aşa cum eşti, iar de la Domnul Cel Pretutin-denea-Fiitor vei auzi îndată întărirea osândei si totul se va sfârşi…

6 noiembrie 2015: TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI

46d17abc6e156565e18741b93f139522

Vineri [I Tes. 2,14-19; Lc. 11,23-26]

„Cine nu e cu Mine, e împotriva Mea; şi cine nu adună cu Mine, risipeşte.” Reiese că poţi să te osteneşti o viaţă întreagă si să socoti c-ai adunat multe bunătăţi de tot felul, dar totul e fără de folos, fiindcă n-ai adunat cu Domnul. Dar ce înseamnă a aduna cu Domnul? înseamnă a te osteni şi a lucra după îndreptarul credinţei în Domnul, după îndreptarul poruncilor Lui, cu ajutorul harului Său, însufleţindu-te prin făgăduinţele Lui: a trăi aşa încât duhul vieţii tale să fie duhul lui Hristos. în lume sunt două tărâmuri – al binelui şi al răului, al adevărului şi al minciunii. Numai binele şi adevărul alcătuiesc o bogăţie adevărată, trainică şi de preţ; dar binele şi adevărul vin numai de la Domnul şi se dobândesc numai cu ajutorul Lui. Se înţelege că cine nu adună cu Domnul nu adună bine şi adevăr, nu adună ceea ce putem numi adevărată avuţie, trainică şi de preţ şi orice ar aduna este degeaba, osteneală zadarnică, risipă de puteri şi timp.

5 noiembrie 2015: TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI

23.01_feofan_zatvornik

Joi [I Tes. 2, 9-14; Lc. 11, 14-23]

„Când cel tare şi înarmat îşi păzeşte curtea, avuţiile lui sunt în pace; dar când unul mai tare vine asupra lui şi-1 înfrânge, îi ia toate armele pe care se bizuia, iar prăzile de la el le împarte.” Această pildă lămureşte felul în care Domnul strică stăpânirea demonică asupra sufletelor. Câtă vreme sufletul se află în păcat, îl stăpâneşte duhul rău, chiar dacă nu vădeşte întotdeauna acest lucru. El este mai puternic decât sunetul, drept care nici nu se teme că acesta se va răscula; îl stăpâneşte si îl tiraniseste fără să întâmpine vreo împotrivire. Atunci însă când Domnul intră în suflet, atras de credinţă si pocăinţă, strică toate legăturile sataniceşti, alungă demonul si îl lipseşte de orice putere asupra acelui suflet; si atâta vreme cât sufletul slujeşte Domnului, demonii nu pot să pună stăpânire pe el, căci este puternic prin Domnul, mai puternic decât ei. Atunci când sufletul păcătuieşte şi se abate de la Domnul, demonul năvăleşte iar şi i se face sărmanului suflet mai rău decât înainte. Aceasta este obşteasca rânduială nevăzută a întâmplărilor din lumea duhovnicească. Dacă ni s-ar deschide ochii minţii, am vedea cum duhurile rele se luptă cu sufletele în întreaga lume: biruinţa înclină ba de o parte, ba de cealaltă, după cum sufletele au părtăşie cu Dumnezeu prin credinţă, pocăinţă şi râvnă pentru fapte bune, sau se depărtează de El prin nepăsare, trândăvie şi răcire faţă de bine.