Arhiva categoriei: Tâlcuirea Evangheliei zilei

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (Joi, săptămâna a 26-a după Rusalii)

[I Tim. 3,1-13; Lc. 16,1-9]

Pilda despre iconomul cel nedrept dat în vileag. Vezi cum s-a priceput acesta să iasă din încurcătură? De ne-am pricepe cu toţii să ne rostuim astfel viaţă tihnită după ieşirea din trup! Dar nu : „Fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii”. De ce s-a pus în mişcare iconomul? Fiindcă necazul îi sufla în ceafă. Apropierea nevoii i-a dat puteri şi isteţime şi a reuşit să se descurce repede. Dar pe noi, oare, nu ne paşte necazul? Moartea poate să ne ajungă în orice clipă, şi după aceea vei da îndată socoteală de icono-mia ta. Toţi cunosc acest lucru şi totuşi nimeni nu se urneşte din loc. Ce mai întunecare va fi fiind şi asta? Nimeni nu crede că va muri îndată, ci presupune că o să mai trăiască o zi-două; chiar dacă nu-si face o socoteală precisă, este, oricum, încredinţat că mai are până când îl va ajunge moartea. De aceea i se şi pare că necazul este încă departe, iar pregătirile spre a-1 întâmpina le amână pentru altă dată. Nimeni nu are de gând să rămână întreaga viaţă neîndreptat, ci doar spune: „Nu azi”; şi întrucât întreaga viaţă este alcătuită din „zile de azi”, piere grija de viitor.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (Sâmbătă, săptămâna a 26-a după Rusalii)

 [Gal. 3, 8-12; Lc. 9, 57-62]

„Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu.” Asta înseamnă că cine vrea să se mântuiască, dar se uită cu părere de rău la lucrurile pe care trebuie să le lepede în acest scop, acela nu se  mântuieşte, nu merge, nu se îndreaptă către împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie s-o rupem o dată pentru totdeauna cu tot ce poate împiedica lucrarea mântuirii. Cei ce vor să se mântuiască văd şi singuri asta, dar amână mereu despărţirea de anumite deprinderi pătimaşe. A rupe dintr-o dată cu toate aceste obişnuinţe li se pare o jertfă prea mare. Vor să se lase de ele „puţin câte puţin”, ca să nici nu bată la ochi, şi ies mai întotdeauna în pierdere. Se apucă de fapte mântuitoare, dar simţirile inimii rămânaceleaşi ca mai înainte. La început, nepotrivirea aceasta e foarte izbitoare,  însă făgăduinţa „mâine mă voi schimba” astupă gura conştiinţei. Astfel se scurge „mâine” după „mâine”, iar conştiinţa oboseşte să repete întruna acelaşi lucru şi, în cele din urmă, tace. începe să apară gândul: „Se poate şi aşa”. Acest gând devine din ce în ce mai puternic, iar apoi se încetăţeneşte pentru totdeauna, şi omul devine cucernic pe din afară, însă neîndreptat pe dinăuntru: un mormânt văruit în ochii Domnului. Ceea ce e mai dureros este că aceşti oameni se îndreaptă la fel de greu, dacă nu chiar mai greu, decât cei împietriţi în păcate vădite… Iar ei cred că nu săvârşesc nimic rău.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (Vineri, săptămâna a 26-a după Rusalii)

[1 Tim. 4, 4-8,16; Lc. 16,15-18; 17,1-4]

„Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin!” Asta înseamnă că nu putem trăi după bunul plac: trebuie să luăm seama, nu cumva să smintim pe cineva. Raţiunea se trufeşte şi nu-i pasă de nimeni, însă în jur pricinuieste sminteală cu fapta, dar mai ales cu vorba. Sminteala creşte şi sporeşte nenorocirea care-1 aşteaptă pe cel ce o pricinuieste, însă acesta nu simte si înmulţeşte smintelile, încă e bine că ameninţarea lui Dumnezeu împotriva smintelilor nu se împlineşte, îndeobşte, aici pe pământ, căci El aşteaptă îndreptarea păcătosului; împlinirea ei se amână pentru ceasul judecăţii şi răsplătirii; numai atunci vor simţi cei care fac sminteli cât de mare este acest păcat. Aici, mai nimeni nu se gândeşte dacă va sminti sau nu va sminti prin faptele sau cuvinte sale pe cei ce-l înconjoară. Sunt două păcate foarte mari înaintea lui Dumnezeu, dar pe care oamenii le socotesc neînsemnate: smintirea aproapelui si osândirea. După cuvântul Domnului, pentru cel prin care vine sminteala ar fi mai bine să nu mai trăiască, iar cel ce osândeşte este deja osândit. Nici smintitorul, nici cel ce osândeşte nu se gândesc însă la acest lucru şi nici nu le-ar trece prin cap să-şi recunoască vreo vinovăţie de acest fel. Ce orbire ne împresoară, de fapt, şi cum umblăm cu nepăsare prin mijlocul umbrei morţii!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (Miercuri, săptămâna a 26-a după Rusalii)

_________________527bdaafc8956

Miercuri [I Tim. 1, 18-20; 2, 8-15; Lc. 15,1-10]

Pilda oii rătăcite şi pilda drahmei pierdute. Cât de mare este milostivirea Domnului faţă de noi, păcătoşii! îi lasă pe toţi drepţii şi se îndreaptă către cei neîndreptaţi, ca să îi îndrepteze; îi caută, iar atunci când îi află Se bucură şi cheamă tot cerul să se bucure împreună cu El. Dar de ce ne caută? Nu ştie unde am ajuns lepădându-ne de El? Ştie şi vede tot; dacă s-ar putea să-i ia pe păcătoşi şi să-i facă drepţi, ar face-o neîntârziat, dar mai înainte este nevoie să-i aducă la pocăinţă, ca întoarcerea lor la Domnul să fie liberă; iar acest lucru nu poate fi înfăptuit printr-o poruncă din afară. Căutarea păcătosului de către Dumnezeu înseamnă aducerea lui la pocăinţă. Dumnezeu rânduieşte totul în jurul lui în aşa fel ca păcătosul să-şi vină în fire şi, văzând hăul spre care se îndreaptă, să se întoarcă. Acesta este rostul tuturor împrejurărilor şi întâmplărilor vieţii, al tuturor întâlnirilor cu minutele de tristeţe şi de bucurie, chiar al cuvintelor şi privirilor. Lucrarea lăuntrică a lui Dumnezeu – prin conştiinţă şi prin celelalte simţuri drepte ale inimii – nu încetează niciodată. Câte nu face Dumnezeu pentru întoarcerea păcătoşilor pe calea virtuţii, iar ei rămân în păcatele lor!… Vrăjmaşul îi întunecă si li se pare că nu-i nimic, iar dacă îi cuprinde îngrijorarea, spun: „Mâine mă las” şi rămân în starea dinainte. Aşa trece zi după zi, nepăsarea faţă de mântuire creşte mereu, încă puţin şi ea ajunge la treapta de împietrire în păcat. Va mai veni atunci întoarcerea la Dumnezeu – cine ştie?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011, p. 276-277).

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (Marţi, săptămâna a 26-a după Rusalii)

sfantul_teofan_zavoratul_12

[I Tim. l, 8-14; Lc. 14, 25-35]

Bună este sarea; dar dacă si sarea se va strica, cu ce va fi dreasă?” Sarea sunt ucenicii Domnului care, propovăduind învăţăturile Lui oamenilor, au înlăturat din aceştia stricăciunea sufletească. Dacă vom numi educaţie această propovăduire, înseamnă că putem numi sare şi educaţia. Deci, putem spune cu alte cuvinte: bună e educaţia, dar dacă şi educaţia se va strica, la ce mai este bună? Educaţia lucrează precum sarea atunci când e pătrunsă de principiile şi elementele învăţăturii Domnului, când se află în ucenicie la Domnul; dar îndată ce se abate de la această cale şi în locul învăţăturii Domnului îşi însuşeşte învăţături străine, se strică şi devine netrebnică, se molipseşte ea însăşi de stricăciune, de rătăcire şi minciună şi începe să lucreze nu spre vindecare, ci spre îmbolnăvire. Istoria a dovedit şi dovedeşte acest lucru cu numeroase pilde. Dar de ce nu ia nimeni aminte la aceste pilde? Vrăjmaşul îi întunecă pe toţi si lor li se pare că a sta în lumină înseamnă a te ţine cât mai departe de învăţătura Domnului.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 276-277).

 

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (Luni, săptămâna a 26-a după Rusalii)

SF.-TEOFAN-ZĂVORÂTUL-01

Luni [I Tim. 1, 1-7; Lc. 14,12-15]

Domnul arată pe cine să chemi la prânz sau cină. Tu ia de aici următoarea regulă: să nu faci niciodată ceva pentru aproapele ca să capeţi răsplată de la el aici. Asta nu înseamnă că risipeşti în zadar: vei fi răsplătit pentru toate la vremea potrivită, în predica de pe munte, Domnul a poruncit să facem toate faptele bune – rugăciunea, postul, milostenia – în taină. De ce oare? Fiindcă Tatăl Ceresc le va răsplăti la arătare celor ce fac acestea. Asta înseamnă că prin toate ostenelile vieţii sale creştinul trebuie să-şi pregătească fericirea viitoare, să-şi clădească locuinţa veşnică şi să trimită acolo provizii pentru întreaga vecie. Acest fel de a făptui este potrivnic principiului: „Interesul poartă fesul”, căci interesele se mărginesc la viaţa de aici, iar viaţa creştinească aduce pagubă acestor interese. A trăi astfel nici nu se poate fără credinţă, nădejde şi dragoste faţă de Domnul. A trăi potrivit poruncilor în aşteptarea răsplăţii înseamnă tot o făptuire înstrăinată de interesele lumeşti; şi, de altfel, e mai aproape şi mai limpede inimii decât cine ştie ce lucru prea idealist, cum ar fi să faci bine „de dragul binelui”. Aşa ceva nu se găseşte nicăieri în Sfânta Scriptură. Acolo, cel mai înalt imbold este: „Fă totul pentru Domnul şi nu te teme că ai să ieşi în pagubă”.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 243-244)

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (Sâmbătă, săptămâna a 25-a după Rusalii)

1324

[Gal. 1, 3-10; Lc. 9, 37-43]

După coborârea de pe muntele Schimbării la Faţă, Domnul îl vindecă pe tânărul îndrăcit. Tămăduirii i-a premers o mustrare pentru necredinţă, pe care a înfăţişat-o ca fiind pricina pentru care îndrăcitul nu putuse fi vindecat de către ucenici. De a cui necredinţă era vorba, a tatălui care-l adusese, a poporului care se adunase, ori poate chiar a ucenicilor, nu ştim; vedem însă că necredinţa închide uşa milostivului acoperământ si ajutor al lui Dumnezeu, în vreme ce credinţa o deschide. Domnul i-a si zis tatălui: „vei primi după credinţa ta”. Credinţa nu este numai treaba cugetării şi minţii, ci îmbrăţişează întreaga fiinţă a omului. Ea cuprinde îndatoririle pe care şi le iau unul faţă de celălalt credinciosul şi Cel în care acesta crede, chiar dacă ele nu sunt exprimate literal. Cel care crede se reazemă cu totul pe cel în care crede şi nu se aşteaptă ca el să nu-i împlinească vreo cerere; ca atare, cere cu cuget neîndoit, vine la el ca la un părinte, ca la vistieria sa, încredinţat că nu se va întoarce cu mâna goală. Această credinţă îl înduplecă şi fără cuvinte pe cel în care crede. Aşa stau lucrurile între oameni; dar puterea credinţei se vădeşte în toată mărimea ei atunci când aceasta este îndreptată către Domnul Cel Atotputernic, Atoateştiutor si Care voieşte să ne dăruiască toate bunătăţile; şi cel ce crede cu adevărat nu este niciodată înşelat în aşteptările sale. Dacă nu avem vreun lucru şi cerându-l, nu îl primim, înseamnă că nu avem credinţa trebuincioasă. Mai înainte de toate trebuie să căutăm şi să înstăpânim în inima noastră credinţa deplină în Domnul: s-o căutăm şi s-o cerem de la El, fiindcă nici aceasta nu este de la noi, ci e un dar al lui Dumnezeu. Atunci când i s-a cerut credinţă, tatăl tânărului a răspuns: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Atunci, el avea credinţa slabă, se clătina şi se ruga să i se întărească credinţa. Dar cine se poate lăuda cu credinţă desăvârşită, si cine, ca atare, nu are nevoie să se roage: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”? Dacă credinţa noastră ar avea putere, gândurile noastre ar fi curate, simţirile, sfinte, şi faptele, plăcute lui Dumnezeu. Atunci, Domnul ar lua aminte la noi aşa cum tatăl ia aminte la fiii săi; şi orice am dori – şi în credinţă n-am putea cere decât cele plăcute lui Dumnezeu – am primi negreşit şi fără întârziere.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 243-244).

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (Vineri, săptămâna a 25-a după Rusalii)

l_d3a83942

[II Tes. 3,16-18; Lc. 13, 31-35]

„Iată, se lasă casa voastră pustie”, a grăit Domnul despre Ierusalim. Asta înseamnă că îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu are şi ea un capăt. Milostivirea lui Dumnezeu ar fi în stare să rabde o veşnicie aşteptând întoarcerea păcătosului; dar ce e de făcut când ajungem la o asemenea stare de ticăloşie, încât nu mai e nimic de aşteptat de la noi? De aceea şi suntem aruncaţi la gunoi. Aşa va fi şi în veşnicie. Toţi spun: „Milostivirea lui Dumnezeu nu va îngădui să fie lepădaţi pentru vecie păcătoşii”. Dar Dumnezeu nici nu vrea asta; dar ce e de făcut cu cei care sunt plini de rău peste măsură şi nu vor să se îndrepte? Aceştia se scot singuri în afara graniţelor milostivirii dumnezeieşti şi rămân acolo fiindcă nu vor să plece. Spiritiştii au născocit o mulţime de reîncarnări, ca mijloc pentru curăţirea păcătoşilor; dar cel ce s-a spurcat cu păcatele într-una dintre reîncarnări poate să facă acelaşi lucru şi în zeci de alte reîncarnări şi tot aşa la nesfârşit. Aşa cum este o înaintare în bine, este şi o înaintare în rău. Vedem pe pământ oameni împietriţi în răutăţi; ei pot rămâne astfel şi după moarte, ba chiar pentru totdeauna. Când va veni sfârşitul tuturor lucrurilor – şi el va veni negreşit, unde vor merge aceşti împietriţi în rău? Fireşte că nu în tărâmul luminii, sortit celor care s-au ostenit pentru sufletul lor, curăţindu-si necurăţiile. Uite acum si iadul! Cei care nu s-au îndreptat în împrejurări prielnice se vor îndrepta, oare, în împrejurări neprielnice? Iar dacă nu, iată că iadul va fi veşnic! Nu Dumnezeu este pricina iadului şi a veşnicelor chinuri din el, ci păcătoşii înşişi. Dacă n-ar fi păcătoşi nepocăiţi, n-ar fi nici iad. Domnul doreşte foarte mult să nu mai fie păcătoşi – pentru asta a şi venit pe pământ. Dacă El vrea să nu mai fie păcătoşi, înseamnă că nu vrea nici ca cineva să cadă în muncile cele veşnice. Totul atârnă deci de noi. Haideţi să ne unim şi să stârpim iadul nemaipăcătuind. Domnul va fi bucuros de asta; El ne-a descoperit că este iad tocmai ca să ne ferim de el.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 238-239).

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (Joi, săptămâna a 25-a după Rusalii)

sf-theofan-zavoratul1

[II Tes. 2,13; 3, 5; Lc. 13,1-9]

Pilat a amestecat sângele unor galileeni cu jertfele lor. Domnul a zis: „Dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel”; s-a surpat turnul din Siloam şi a ucis 18 oameni. Domnul iarăşi a zis: „Dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel”. Prin asta lasă să se înţeleagă că atunci când pe alţii îi ajunge o astfel de nenorocire, trebuie să ne gândim din ce pricină şi cu ce ţel s-a întâmplat aceasta şi să ne întoarcem cât mai repede asupra sufletului nostru, cercetând dacă nu cumva îl apasă oarecare păcate vrednice de a fi pedepsite vremelnic spre înţelepţirea altora şi să ne sârguim a le şterge prin pocăinţă. Pocăinţa curăţă păcatul şi îndepărtează pricina care atrage nenorocirea. Atâta vreme cât omul se află în păcat, securea stă la rădăcina pomului vieţii lui, gata să-l taie; însă nu-l taie, fiindcă Dumnezeu aşteaptă pocăinţa ta. Pocăieşte-te şi securea va fi îndepărtată, iar viata ta va merge spre sfârşitul ei după fireasca rânduială; dacă nu te vei pocăi, asteaptă-te să fii tăiat. Cine ştie dacă o să mai apuci anul viitor. Pilda smochinului neroditor ne arată că Mântuitorul roagă dreptatea lui Dumnezeu să-l cruţe pe fiecare păcătos, în nădejdea că acesta se va pocăi şi va aduce roade bune. Se întâmplă însă ca dreptatea dumnezeiască să nu se mai lase înduplecată de mijlociri şi cu greu să se mai învoiască a lăsa pe păcătos un an între cei vii. Dar tu, păcătosule, ştii oare dacă vei mai trăi, nu un an, ci o lună, o zi, clipa ce vine?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 237-238).

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (Marţi, săptămâna a 25-a după Rusalii)

ag-theofanis-eglistos-b

 [II Tes. l, 10; 2, 2; Lc. 12, 42-48]

Pilda despre iconom ne înfăţişează cum trebuie să fie creştinul faţă de cele ale vieţii. Iconomul se îngrijeşte cu osârdie de datoria lui, însă cu inima nu se leagă de nimic, e liber de orice legături, de orice lucru este legat numai pe dinafară. Aşa trebuie să fie şi creştinul faţă de orice lucru lumesc. Dar este, oare, cu putinţă acest lucru? Cum să nu. Aşa cum poate exista evlavie de ochii lumii, fără cucernicie lăuntrică, poate exista şi îndeletnicire cu treburile lumii numai la arătare, fără ca inima să fie legată lăuntric de acestea. Dar atunci nu se vor preschimba toate legăturile dintre noi într-o formă lipsită de viaţă, nu va deveni totul rece ca o statuie de marmură? Nu. în mijlocul lucrurilor acestei vieţi va răsări o altă viaţă, mult mai atrăgătoare decât oricare îndestulare a acestei vieţi. Cele lumeşti vor rămâne, într-adevăr, numai o formă lipsită de viaţă, dar ceea ce va încălzi inima va ieşi dintr-un alt izvor – şi oricine bea din acest izvor nu va mai înseta. Dar atunci e mai bine să lăsăm toate baltă? De ce? Să ştii că lepădându-te în afară de toate, poţi fi legat cu inima de ele; iar nelepădându-le în afară, să fii liber de legături.
Fireşte, cel ce se va lepăda de toate si în afară poate mai lesne să-şi stăpânească inima. Alege dar ce ţi-e mai la îndemână; dar să-ţi păzeşti inima precum o cere Domnul!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 236-237)