Arhive categorie: Tâlcuirea Evangheliei zilei

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (6 ianuarie 2019)

sfantul_teofan_zavoratul_5

Tit 2,11-14; Mt. 3,13-17

Botezul Domnului se mai numeşte şi Dumnezeiasca Arătare, întrucât cu acest prilej S-a arătat în chip văzut singurul Dumnezeu Adevărat, Cel în Treime închinat: Dumnezeu-Tatăl prin glasul din cer, Dumnezeu-Fiul – Cel întrupat – prin botez, Dumnezeu-Duhul Sfânt – prin pogorârea asupra Celui Botezat. Aici se arată şi taina legăturilor dintre ipostasurile Sfintei Treimi: Dumnezeu-Duhul Sfânt de la Tatăl purcede şi întru Fiul se odihneşte, dar nu purcede din El. Se mai arată aici şi că iconomia întrupării pentru a noastră mântuire a fost săvârşită de Dumnezeu-Fiul cu împreună-lucrarea Duhului Sfânt şi a lui Dumnezeu- Tatăl. Se mai arată şi faptul că mântuirea fiecăruia nu se poate săvârşi altfel decât în Domnul Iisus Hristos, cu harul Sfântului Duh, prin bunăvoirea Tatălui. Toate tainele creştinătăţii strălucesc aici cu lumina lor dumnezeiască şi luminează minţile şi inimile celor ce cu credinţă săvârşesc această mare prăz-nuire. Veniţi să ne înălţăm cu mintea şi să ne afundăm în contemplarea acestor taine ale mântuirii noastre, cântând: „în Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat”, care chiverniseşte în chip treimic mântuirea noastră şi ne mântuieşte în chip treimic.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (3 ianuarie 2019)

feof-zat

 Mc. 11, 27-33

Mântuitorul dovedeşte că e trimis din cer prin mărturia lui Ioan Botezătorul; arhiereii, cărturarii si bătrânii tac, fiindcă nu aveau ce să răspundă împotrivă, dar tot nu cred. Altă dată, a arătat acelaşi lucru prin faptele Sale; s-au gândit cum s-o întoarcă: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Când această viclenie a fost răsturnată, au tăcut iarăşi, dar nici atunci nu au crezut. Aşa sunt întotdeauna necredincioşii: orice le-ai spune şi oricât de puternice dovezi le-ai aduce în sprijinul adevărului, nu pot răspunde nimic, dar tot nu cred. Ai zice că mintea lor e damblagită, dar cu privire la celelalte lucruri judecă sănătos. Numai când vine vorba de credinţă încep să se rătăcească în idei si în cuvinte. Se rătăcesc şi atunci când schimbă adevărurile credinţei date de Dumnezeu cu vederile lor. Îndoiala se preschimbă la ei într-un reazem tare ca o stâncă. Ascultaţi-le toată teoria. Şi un copil va pricepe că e o pânză de păianjen, însă ei nu văd asta. Neînţeleasă orbire! Încăpăţânarea necredincioşilor mai poate fi lămurită şi prin nedorinţa de a crede; însă de unde poate să vină asta? Şi de ce ea capătă în această împrejurare asemenea putere, că face un om inteligent să se agațe cu bună ştiinţă de un mod de gândire ilogic? Aici e vorba de întuneric – şi oare nu de la părintele întunericului vine el?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (29 decembrie 2018)

Ev. Luca 16, 10-15

„Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu, şi lui mamona.” Cugetul împărţit şi inima împărţită îl fac pe om netrebnic, căci „omul cu cugetul împărţit nu e statornic în toate căile sale”. El fie că nu face nimic, fie că zideşte cu o mână şi dărâmă cu alta. Izvorul vieţii cu adevărat plăcute lui Dumnezeu e hotărârea puternică de a plăcea în toate lui Dumnezeu. Această hotărâre face toate gândurile, dorinţele şi simţirile omului să năzuiască spre un singur ţel şi, adunându-i astfel lăuntrul împrăştiat, îl face puternic spre făptuire şi neîmprăştiat în toate lucrările sale. Faptele unui astfel de om sunt reuşite şi rodnice tocmai pentru că sunt pline de viaţă adevărată. De unde vine moleşeala, amorţeala, sterpiciunea faptelor? Din lipsa de viaţă lăuntrică, iar lipsa de viaţă lăuntrică vine din dezbinarea lăuntrică. Omul nu-şi alege un singur ţel, nu face din el legea vieţii sale, iar lucrurile merg cum se nimereşte. De aceea unele din faptele lui trag într-o parte, celelalte în alta, iar zidirea vieţii duhovniceşti nu se mai făptuieşte. Alege-ţi ţelul şi închină-ţi viaţa lui. Adevăratul ţel ni-l arată firea omului după chipul lui Dumnezeu: ea este părtăşia vie cu Dumnezeu. Către acest ţel de căpetenie îndreaptă-ţi celelalte ţeluri: cărturăreşti, lumeşti, cetăţeneşti, negustoreşti, de serviciu, de stat. Dacă fiecare ar face acest lucru în societate, în aceasta ar domni o singură rânduială şi toţi ar împlini cerinţele aceluiaşi duh.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (28 decembrie 2018)

sfantul_teofan_zavoratul_6-e1389565461252

Iac. 2, 1-13; Mc. 10, 24-32

Auzind cuvântul Domnului privitor la greutatea cu care intră bogaţii în împărăţia Cerurilor, ucenicii gândeau: „Dar atunci cine poate să se mântuiască?”. Domnul a răspuns: „Ceea ce nu este cu putinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu”. Este cu neputinţă a ne lepăda de lăcomie fără înrâurirea harului asupra inimii; este cu neputinţă, fără harul lui Dumnezeu, a termina si cu oricare altă împătimire si cu orice păcat care trăieşte în noi şi cu toate odraslele acestor păcate. Harul lui Dumnezeu se dă după credinţa în Domnul, în Tainele Sfintei Biserici. Aşadar, tine-te strâns de Sfânta Biserică a lui Dumnezeu şi de toate rânduielile ei şi puterea lui Dumnezeu, care ajută la tot binele, va fi întotdeauna cu tine. Totdeauna să-ţi aminteşti însă că aceste rânduieli luminătoare şi curăţitoare sunt doar un mijloc, iar nu un ţel; drept aceea, străbate-le numai pentru a înnoi şi întări, prin lucrarea lor, puterile harice din tine şi pentru a ieşi apoi la lucrarea ta ca un bărbat puternic, gata de orice lucru bun. Dacă vei ţine sub obroc ceea ce ai primit şi nu îţi vei folosi darurile pentru fapte bune, te vei arăta nedrept, la fel ca cel ce se îndepărtează cu totul de Biserică. Din pricina râvnitorilor nedrepţi ai cucerniciei, însăşi rânduiala cucerniciei este supusă defăimării. Dar asta nu răpeşte însemnătatea acestei rânduieli şi nu-i îndreptăţeşte pe „filozofii” care se îndepărtează de ea numai pe acest temei.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (24 decembrie 2018)

Ev. Marcu 9, 42-50; 10, 1

«”Fiecare va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare.” Mai înainte de asta, Domnul a vorbit despre faptul că fiecare trebuie să fie gata la toate felurile de jertfe şi lepădare de sine, pentru a rămâne pe calea cea dreaptă. Chiar dacă ceea ce jertfim ne este scump ca lumina ochilor sau ca mâna dreaptă, jertfa trebuie adusă fără nici o şovăială; căci dacă îşi va părea rău că faci jertfă, şi ca urmare te vei abate de la calea dreaptă la cea nedreaptă, vei fi silit să pătimeşti veşnic în viaţa viitoare. Aşadar, fă jertfa care te întristează aici, ca să scapi de chinurile de dincolo. Fără a fi curăţit aici prin foc, este cu neputinţă a te mântui de focul veşnic. Oricine vrea să fie mântuit trebuie să fie sărat cu foc, să treacă prin curăţirea cu foc. Cu toţii suntem datori, prin legea zidirii noastre, să ne aducem jertfă lui Dumnezeu; dar fiecare din noi este necurat. Aşadar, trebuie să ne curăţim, pentru a face din noi înşine jertfe plăcute lui Dumnezeu. Dar când începi să te curăţeşti, să smulgi patimile din suflet, te doare ca şi cum ai fi ars cu foc. Această lucrare a curăţirii de sine lăuntrice seamănă cu lucrarea focului ce curăţă metalul. Metalul este nesimţitor. Dar ar fi să capete simţire, ar simţi şi curăţirea şi arderea în acelaşi timp; aşa se întâmplă şi cu omul care se curăţă pe sine. Trecând prin asta, se simte ca şi cum ar fi mistuit cu totul de flăcări. Focul curăţitor trece prin toate mădularele lui, aşa cum sarea pătrunde ceea ce se sărează; şi numai cel ce se supune acestei lucrări devine jertfă adevărată, bineplăcută lui Dumnezeu. De aceea, oricine are neapărată nevoie să fie sărat cu foc, aşa cum în Vechiul Testament orice jertfă se săra mai înainte de a fi adusă ca ardere de tot.»

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (21 decembrie 2018)

 Ap. Evrei 11, 8-16; Ev. Marcu 9, 33-41

Mântuitorul dă un copil ca pildă de credință și viață. Simplitatea credinței naște simplitatea vieții, iar din amândouă ia naștere o stare duhovnicească pilduitoare. Lăsați raționalismul să intre în suflet; el va pricinui acolo dezbinare și îndreptățindu-se cum că vrea să rânduiască mai bine lucrurile, va da peste cap totul. Filozofarea deșartă strigă întotdeauna: ,,Asta nu-i bună, cealaltă nu-i bună; lăsați-mă pe mine și o să fac eu altfel totul; cele vechi nu mai sunt bune, m-am plictisit de ele”. Dar ea nu face nicicând vreun lucru bun, ci numai strică. Mintea trebuie să asculte de ceea ce a poruncit Domnul. Drept este că ea a fost numită împăratul  trupului; dar acestui împărat nu i s-a dat puterea de a legiui, ci numai cea de a împlini. Îndată ce se apucă să legiuiască, născocește aiureli îngrozitoare, strică și rânduielile morale, și pe cele religioase, și pe cele lumești, și pe cele politice; totul se întoarce pe dos. Mare nefericire e pentru societate atunci când i se dă minții libertatea de a se înălța fără a o înfrâna cu adevărul dumnezeiesc! Asta atrage mânia lui Dumnezeu. Despre aceasta s-a zis: ,,Ascunde-ți-vă puțin până ce va trece”. Atunci când clocotește samavolnicia minții, cel mai bine este să te ascunzi în simplitatea credinței. În vreme de furtună este mai bine să stai acasă și să nu ieși, nădăjduind în tine însuți, să te lupți cu ea; iar în vremea furtunii rătăcirii minții nu este bine să te lupți cu ea și să pui mâna pe arma filozofării ca să-i stai împotrivă. Simplitatea credinței este mai bună decât filozofarea; îmbracă-te în ea ca într-o platoșă, și nu vei fi biruit.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (20 decembrie 2018)

Ap. Evrei 10, 35-39; 11, 1-7

Ev. Marcu 9, 10-15

Istoria îşi urmează cursul şi hotărăşte implacabil, s-ar părea, evenimentele particulare. Cât n-a pregătit Dumnezeu omenirea pentru primirea Mântuitorului!… Până la urmă, a venit cel mai apropiat dintre cei ce L-au proorocit, Ioan, şi ce-a ieşit? Cu Ioan „au făcut ce-au vrut”; şi Fiul Omului a fost batjocorit şi chinuit. Cursul evenimentelor nu a putut fi întrerupt: el şi-a luat dreptul său. Aşa trage mereu toate după sine cursul istoriei. Acum se pune întrebarea: „Unde e libertatea? Şi ce fel de libertate este asta, dacă lucrurile decurg în acest fel? Nu e decât o iluzie”. Aşa gândesc de obicei fataliştii; însă această curgere a evenimentelor nu este dirijată decât în aparenţă; în realitate, toate evenimentele din lumea omenească, atât generale cât şi particulare, sunt rodul acţiunilor libere ale omului. Starea generală decurge astfel fiindcă aşa vrea majoritatea, iar starea particulară intră în acord cu majoritatea, fiindcă aşa vrea cutare şi cutare individ. Avem dovada în faţă: în sânul unei stări generale rele putem afla aspecte particulare bune, şi în sânul unui bine general putem afla aspecte particulare rele. Şi mai mult: în sânul unei stări generale temeinic închegate a lucrurilor se nasc aspecte particulare care, crescând şi întărindu-se din ce în ce mai mult, răstoarnă starea generală de mai înainte şi îi iau locul. Aceste aspecte particulare sunt însă rodul libertăţii. Ce are creştinismul în comun cu caracterul general al vremii în care s-a născut? El a fost semănat de o mână de oameni care nu erau ieşiţi din cursul implacabil al istoriei; i-a atras pe cei care l-au dorit, s-a întărit şi a devenit o problemă generală a omenirii de atunci. Şi totuşi, el a fost rodul libertăţii. La fel şi în direcţia cea rea: cum s-a pervertit Apusul? Singur, de voia lui s-a pervertit: în locul Evangheliei au început să înveţe cele ale păgânilor şi să împrumute obiceiurile lor şi aşa s-au pervertit. La fel va fi şi la noi: am început să luăm lecţii de la Apusul care a apostat de la Hristos Domnul şi am adus la noi duhul lui. Totul se va sfârşi prin aceea că vom cădea, asemenea lui, din adevăratul creştinism. Dar toate acestea nu împiedică în nici un fel lucrarea libertăţii: dacă vom vrea, vom goni întunericul venit din Apus; dacă nu, fireşte că ne vom scufunda în el.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (19 decembrie 2018)

St.-Theophan_0_0 Mc. 8, 30-34

Chemând pe oameni să-L urmeze luându-şi crucea, Domnul arată, totodată, calea de urmat, îndepărtând piedicile cele mai însemnate ce se ridică înaintea ei – piedici jiu din afară, ci lăuntrice, înrădăcinate în inima omului, înţelesul cuvintelor Lui este acesta: „Vrei să vii după Mine? În primul rând, nu te cruţa, fiindcă cine se va cruţa pe sine, acela se va pierde; în al doilea rând, nu te lăsa înlănţuit de lăcomie, fiindcă «ce folos va avea omul dacă va câştiga întreaga lume, iar sufletul său şi-1 va pierde?». În al treilea rând, să nu-ţi pese de ceea ce vor spune sau de felul în care te vor privi ceilalţi: «Fiindcă cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, împreună cu sfinţii îngeri»”. Cruţarea de sine, lăcomia şi ruşinarea de oameni sunt cele mai însemnate lanţuri care îl ţin pe om în viaţa neplăcută lui Dumnezeu, pe calea patimilor şi a păcatului. Acestea sunt piedicile de căpetenie în calea întoarcerii păcătosului la Dumnezeu; mai ales împotriva lor se duce lupta duhovnicească în omul care se pocăieşte şi în cel care a început deja să facă roadele pocăinţei. Atâta vreme cât aceste fire nu sunt încă tăiate, în viaţa creştină din noi nu se poate pune nădejde: ea este plină de poticniri şi căderi, dacă nu totdeauna văzute, cel puţin lăuntrice. Aşadar, fiecare să se cerceteze bine pe sine şi dacă află vreunul din lanţurile pomenite, să se îngrijească a se dezlega din el; altminteri, să nu tragă nădejde că se va ridica la înălţimea desăvârşirii în Hristos, chiar dacă pe dinafară pare foarte vrednic.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (18 decembrie 2018)

sf-theofan-zavoratul1 

Mc. 8, 22-26

Pe orbul din Betsaida, Domnul nu l-a vindecat dintr-o dată, ci la început nedeplin, apoi deplin si abia atunci a început orbul să vadă totul limpede. De ce a făcut Domnul aşa, numai El ştie. Noi însă vom trage de aici următorul învăţământ: dacă Domnul a socotit că trebuie să vindece treptat vederea trupească, cu cât mai mult este nevoie de acest lucru în privinţa luminării ochilor noştri. În perioada patriarhilor, revelaţia dumnezeiască avea un caracter foarte simplu; în perioada Legii, ea a devenit mai complexă şi mai amănunţită; în perioada noastră creştină, ea este încă si mai amănunţită şi mai înaltă. Dar lucrurile se termină, oare, aici? Pe pământ nu te aştepta la lucruri înalte, le vei afla dincolo. Doi Sfinţi Apostoli ne încredinţează de acesta: Sfinţii Ioan şi Pavel. Acum vedem totul ca printr-un geam mat; dincolo, vom vedea totul limpede, însă şi dincolo vor fi trepte ale luminării minţii, întrucât cunoaşterea lui Dumnezeu nu are hotare. Pe pământ, revelaţia dumnezeiască e încheiată; n-ai de ce să visezi la lucruri mai înalte; avem toate lucrurile care ne trebuie; însuşeşte-ţi-le şi trăieşte prin ele. Revelaţia creştină nu mai făgăduieşte o nouă revelaţie, ci numai faptul că Evanghelia va fi cunoscută în întreaga lume, fapt care va însemna şi sfârşitul rânduielii de acum a lucrurilor. Atunci, credinţa va slăbi, dragostea se va împuţina, viaţa va deveni o povară, şi bunătatea lui Dumnezeu va pune capăt lumii.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

TÂLCUIREA EVANGHELIEI ZILEI (17 decembrie 2018)

sfantul_teofan_zavoratul_12

Mc. 8, 11-21

Domnul a trecut împreună cu ucenicii de cealaltă parte a mării, iar aceştia uitaseră să ia pâine. N-aveau cu ei decât o pâine şi se gândeau cum se vor descurca. Cunoscând gândurile lor, Domnul le-a amintit de săturarea celor patru şi celor cinci mii de oameni, insuflându-le prin aceasta nădejdea neclintită că lângă El nu vor muri de foame, chiar de n-ar fi avut cu ei nici măcar o pâine. Câte griji nu pricinuieşte fiecăruia, câteodată, gândul la necunoscutele viitorului! Scăparea de toate aceste griji nu este decât una singură: nădăjduirea în Domnul; iar însufleţirea şi întărirea şi le culege sufletul din cugetarea cu înţelegere la ceea ce s-a mai întâmplat şi înainte cu noi şi cu alţii. Nu se va găsi nici măcar un singur om care să nu fi avut parte în viaţa sa de izbăviri neaşteptate din necaz sau de întorsături neaşteptate spre mai bine ale vieţii sale. Atunci când te frământă gândurile negre cu privire la viitor, întăreşte-ţi sufletul cu pomenirea acestor întâmplări. Si în ziua de azi, ca şi în vremurile de altădată, Dumnezeu toate le rânduieşte spre binele nostru. Reazemă-te pe El şi încă dinainte de a te izbăvi din nevoie, îţi va trimite liniştea sufletească, ce te va face să nici nu bagi în seamă necazul. „Pe cel ce nădăjduieşte spre Domnul mila îl va înconjura.” Dovezi ale acestui lucru afli în Sfintele Scripturi, în Vieţile Sfinţilor, în viaţa ta şi în vieţile cunoscuţilor tăi. Cercetează-le şi vei vedea ca-ntr-o oglindă că „aproape este Domnul tuturor celor care îl caută pe Dânsul”, iar frica pentru soarta ta nu-ţi va tulbura sufletul.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)